Am să povestesc azi despre o minunată și dureroasă lecție de psihologie socială a vieții, în teren, în timpul unui examen.
Orice psiholog bun care are un fix cu închegarea grupului riscă să devină un măscărici, atunci când există un individ care prin etică și morală, a semnalat în scris, nu și live, niște discrepanțe la clasă. El e amenințarea congruenței de grup- punct sensibil chiar și pentru profa asta. Dacă autoritatea mai și începe să arunce bomboane de ciocolată colegilor,  în semn instinctiv de..pregătire empatică a grupului pentru ”anihilarea” unuia care a vorbit ”împotriva” normelor de fraudare, atunci totul riscă să se transforme într-un bordel de primă clasă. Pardon, am zis bordel? Mă refeream la cancan. Sau o combinație între.
Cu susținere din partea autorității- adică profesorul, omul în grup devine un papagal care se umflă în pene de propria batjocură îndreptată către cineva care i-a deturnat.  
Acel individ care diferă: după vorbă, după port!?
…Sunt capabili de comportamente impulsive, vizibil iritate: aruncă hârtii, își schimbă fețele în dezgust, râd, se simt tot mai bine în pielea lor, mândri de apartenența solidă pe care …au creat-o. O fâstâceală, un zgomot de fond ce n-are nimic de-a face cu congruența, căci fiecare manifestă diferit același ”duh”.
Am citit despre asta în cărți. Am văzut live la proteste, ceva mai urât… Se vede și pe feisbuc, uneori.
Dar nu credeam că voi vedea așa ceva într-o sală, la facultatea de Psihologie, la indivizi de vârste diferite, care studiază chiar Psihologia.
Și nu credeam vreodată că, de dragul jocului creat, ph.dr. însăși să dea undă verde la copiat, cercetându-mi triumfător  fața și persoana mea- care era preocupată să scrie grila și să fugă cât mai repede din noul zoo. Vibrațiile lor începeau să usture, energiile create să mistuie și ultima fărâmă de iertare ce o mai aveam pentru ei. Când a doua oară s-a relansat acordul la fărădelege, m-am ridicat repede, am împins foaia pe catedră, căci stăteam ”privilegiat”, chiar în prima bancă, lipită de catedră, și am căutat să plec. Atunci, cu un chip molcom, mimând ironia și o glorie perversă, profesoara m-a întrebat dacă sigur nu vreau să continui, zâmbindu-mi iconic să mă alătur grupului, că va fi ”totul ok”. Am spus mulțumesc de ofertă, și ea m-a întrebat din nou. Controlându-mi frustrarea, am ieșit delicat, având grijă să nu trântesc ușa, căci și în cazul meu, frustrarea devenise furie, și furia- un dispreț controlabil ce bătea la poarta conștiinței deja în război. Am privit-o adânc în ochi, căutând să-i transmit tăcerea și urletul interior, prin căi tainice universale nevăzute, cât să nu-mi pierd bunăvoința iertării. Și m-am îndepărtat de nucleul răutății, lăsându-mă arestată de orice convenție mă va fi găsit apoi vinovată de nealăturare la grup. Un grup omogenizat spontan, care pentru cîteva minute m-a văzut dușman, căci le ofertasem recent, în glumă, copiuțe și notițe, în speranța că la clasă, în timpul examenelor, cîțiva dintre cei autentici împăcați cu propria cunoaștere, vor reuși să-și scrie testul fără să simtă râvna și gălăgia colegilor din spate când copiază, validându-și cunoașterea printr-un sistem și așa defect. Ce prostie să fi crezut asta! Cu toții suntem nedreptățiți, doar că în privințe diferite.

Ce am înțeles? Că disprețul este o energie, este o stare de spirit pe care omul alege dacă o înfăptuiește sau nu, o manifestă, căci toți o avem latentă în noi, la un moment dat.

Ce e liberul arbitru? Momentul foarte scurt dintre fapta care vrea să te enerveze și răspunsul tău la toate acestea. Doar că agitația socială ne distrage atenția de la noi înșine.

Tchobansky.

Advertisements