În drum spre perfectibilitate prin venerarea ideilor, oamenii uită de oameni. Profund, sec și fără regrete. Bucuria unui moment devine astfel o închisoare a emoțiilor, împrejmuită cu gardul de fier al unor temeri ascunse, sau mai rău, al unei intelectualizări radicale prin care trece clipa de-acum. Dar universul ăsta are o putere nemărginită să arate că libertatea de acțiune a fost mereu în mâna noastră. Nu și ideile. Ele pot fi și sunt tot mai comune, repetitive ca niște curve, pe buzele și în mințile tuturor.
Imaginează-ți că cel mai bun prieten te abandonează în cel mai dificil moment,fizic, ducându-se să protesteze pentru pentru moralitate, dreptate și compasiune.
Un paradox aproape de ipocrizie!

La alt nivel, la doi ani diferență, evenimentele par să se repete, la alt nivel: omul explodează, încărcat de grandoarea propriului afect- același care i-a fost stimulat în stradă. Întors acasă, ”între prieteni”, vorba aia, uită cine a fost înainte ca toate acestea să se întâmple. Cum ar fi să-ți dai afară din casă amicul cel mai bun, și poate singurul autentic, pentru că a relaționat prea puțin sau deloc, cu copilul tău? Iată unde duce slăbiciunea.
(noiembrie 2015)

Advertisements