Stimată doamnă profesoară,

   Sau să vă spun mai bine dna Frozen? Wonder Woman? The Girl with the Dragon Tatoo? Fiindcă observ că v-ați permis permisivități din lumea light. Și cumva e de bine, căci e valul tinereții, dar e și valul profesoratului, mentoratului, însămânțatului de …idei !
Sau oricum le permiteți elevilor să vă numească, având în vedere că lumea în care trăim, a copiilor și a câtorva adulți, a devenit o scenă de personaje din basme moderne, inginerii psiho-sociale măsluite, pe care adulții le numesc și le fac cosplay. Știu că știți despre ce spun.

   Am aflat de aici, despre ce s-a întâmplat, citind și denunțul melodramatic pe care l-am interpretat și verificat.

   Eu de azi scriu în limba daneză, maghiară sau germană, fiindcă am văzut la alții ce mult succes au atunci când se debarasează de cultura românească și apar în public cu idei progresiste. O să scriu ceva mai radical, nu o să pierd timpul cu finețuri cum fac domnii profesori și mulți alții din țară.
Urmează să le predăm copiilor în școli despre Fifty Shades of Grey și poveștile disney cu bărbați care se iubesc singuri, fiindcă nu-i așa, e tare răsuflată cultura noastră. Ce urmează să faceți la clasă, ținând cont că ”descrierea personajelor” din programă e la fel de răsuflată: cosplay? O să vă costumați împreună cu elevii, spre a le arăta, mult mai pragmatic, ce înseamnă personajul din literatura pe care o propuneți?
Nu mai bine și simplu spunem că NOI nu putem să ne păstrăm principiile, preferințele, într-o lume care permanent ne vrea integrați în bolnăviciune? Așa că recurgem la schimbări de programă școlară, de ton, de atitudine, de raționament… căutăm să ne facem plăcuți în sistem, pe căi pe care numai psihologia le poate descoperi.
Nu mai poți să spui azi că preferința pentru cultura românească în general te-a dezintegrat din lume, așa că ai ajuns să suferi din cauza verticalității. Iar suferința asta, fie ea cât de mică, determină disprețul pentru ceva ce odată iubeai și prin care te validai tu ca om.
E foarte greu, știu, dnă profesoară, să rămâi validat și cu principii și cu salarul și cu zâmbetul pe buze la clasă, atunci cînd o ceată de copii ai unor părinți cu idei la fel de progresiste ca ale tale, se plictisesc la oră, fiindcă acasă le insuflă dorința de gadget și filme sau S.F.-uri robotice, iar la clasă tu aduci aer din tinerețea ta, în care te copleșea Memento Mori al lui Eminescu. Copilul e confuz, iar tu, te-ai trezit într-o lume pentru care nu erai pregătită.
Se spune că în astfel de anturaje, câștigă fie nevoia de validare, fie principiul solid și conștiința. Nu cred că te-ai gândit vreodată care este urmarea faptului că tu predai lectură cu personaje homosexuale elevilor tăi.
Vezi tu, e mai rău să fii psiholog însă. Că atunci când faci o destăinuire devii credibil și ei empatizează cu tine. Dar când ajungi la autopsia propriului tău text, făcută de legistul care a descătușat schema cognitivă pe care ai pus-o în text, e trist, fiindcă nu ai ce să faci, dnă profesoară care s-a autdenunțat că nu-l mai predă pe Eminescu…

     Când te autodenunți prostești o mulțime și ți-ai găsit aliați. E greu să rămâi cu principii românești eminesciene chiar, și să fii și adorat, să îți păstrezi și elevii curioși la clasă, sau măcar să crezi că poți să faci asta, când e multă presiune pe tine. Presiune socială, identitară, culturaă, de imagine, de complexități individuale. Așa că ai ales varianta asta. De ce nu spuneai pe scurt, că vrei să te integrezi, să-ți acoperi o nevoie și să te lepezi de cultura românească- ce acum ți-a creat mari probleme. Tu ai înțeles valoarea poeziei românești, la aceeași vârstă la care elevii tăi astăzi- NU o înțeleg. Nu vreau să cred că i-ai subestimat. Ai fi surprinsă ce interesat poate fi un copil, atunci când îi vorbești cu drag, despre ”vechiturile” culturii noastre. Și mai înțeleg că nevoia noastră de integrare e o nevoie mare… dar cu ce preț? Al unei schimbări de mentalitate la membri ai unei generații care stătea în fața ta, deloc întâmplător, gata să afle de la tine, despre Arghezi, Bacovia, Eminescu sau Creangă. Poveștile copilăriei reale, trăite ”pe-afară” mereu înving modelul relațiilor de tip autist dintre copii și animale- chiar dacă modelul se numește Cartea Junglei. Căci tot ceea ce i se insuflă elevilor în această perioadă este vital. Reține asta! Te-ai gândit vreodată că ești poate singura fereastră a acelor elevi care se deschidea lor către lumea literaturii pe care o îndrăgeai și cum ai spus, ai redescoperit-o în facultate? Cum ar fi fost posibil asta, dacă nu ai fi avut un precontact, chiar de neînțeles, în gimnaziu? Sau un precontract. O firmitură de valoare, care germinează. Același dar trebuia să-l primească și acești elevi. Și poate dintre ei, unul de s-ar fi găsit să continue, nu să se clatine la primul vânt mai aprig al dictaturii schimbărilor mari, ar fi fost și încă mai este, ceva util.

    Suntem puși să construim caractere, să mișcăm potențialul în ceilalți, chiar dacă el învie peste 1 an, doi, sau 10. Uneori mă apuc de scris și îmi aduc aminte autori și opere învățate, cu greu, e drept, în gimnaziu. Știu și sunt sigură că la fel se întâmplă cu fiecare. Dar dacă nu există sămânța, din ce să facă puieți, cine sau ce? Micul Prinț? E o lectură deosebită și aceea, dar nu este vălul socio-cultural pe care un copil îl va avea de purtat într-o lume haotică. Neamul românesc este aparte, și vei vedea asta după ce studiezi și maturizezi în tine, potențialul, fără să faci din asta sursă de mândrie. Căci e o cruce, după cum vei afla mai târziu.
Cât despre modernitate, imaginează-ți dnă profesoară, că peste 15 ani, în loc să dai Micul Prinț și Cartea Junglei spre lectură, în loc de, să zicem, actualul Andrei Pleșu și chiar Cărtărescu, acela neamestecat defel în politică, vei da romane erotice cu personaje triviale, nerealiste, inexistente în planul acesta omenesc, dar care vor bifa toate concomitent criteriile ilustre de rămânere la loc de cinste, în societatea bazată pe idiocrație, pe consum. Consumul de cultură sau cultura de consum. Ai văzut filmul, nu?

    Totuși, nu mai simplu era să fi tăcut, și să continui să schimbi programa în taină, fără ca noi, oamenii de rând, să vedem disprețul tău față de cultura românească, acum, că nu-ți mai servește vreunui interes intrinsec, transformat astfel din cauza propriilor slăbiciuni? Felicitări, te-ai integrat totuși, într-un sistem al dezbinării și promovării autodistrugerii prin oameni din interior- aceiași ca tine- presați de timp, de conjuncturi și alți oameni, să renunțe la ceea ce puteau obține, fiind ei înșiși, în arena asta periculoasă: să ofere puțină lumină și valoare, acolo unde educația modernă la care fără să vrei- ai contribuit, și care poate distruge orice încercare și potențial al copilului- de a fi ROMÂN.

     Nu poți să iei dreptul copilului de a fi Român, de a învăța românește, de a gândi în românește, de a-și forma scheme cognitive românești și realități pragmatice, menite să scotocească poate în el, un viitor liricism care se va fi datorat tot ție. Nu poți să iei dreptul copilului, printr-o eschivă de la propriul tău natural, autenticul care ești tu dincolo de acest autodenunț, de a-i sădi scînteia unui viitor în care se va duce singur să-l caute pe Eminescu, fiindcă a avut o profesoară care-i vorbea cu drag despre el. Și poate cine știe, el să devină mai departe acel profesor de care societatea are nevoie, ca să supraviețuiască măcar, invaziei întortocheate pe care o știi. Aceiași care întoarce lumea pe dos din veac.

    Ceea ce ai făcut tu a fost un act egoist, mă ierți.

    Lasă-l pe Eminescu la locul lui, fiindcă, la fel ca și Hristos, sunt convinsă, își face treaba, menirea, chiar și de numai o singură dată pe săptămână, le vorbești copiilor despre el.
Dar să respingi categoric o cultură, din propria nevoie de adaptare și afiliere, deci validare, e un act egoist.
Avem nevoie de profesori eroi, nu de militanți pentru cosplay a căror scuză pentru un fals sacrificiu nobil este zâmbetul copiilor la clasă. El oarecum trece! Și nu există vindecare fără durere, asta e o lege colosală care și-a dovedit chiar prin știință, deja, valoarea.

  Îmi aduc eu aminte din vremea gimnaziului de respectul și căldura cu care profesoara mea de limba română îmi vorbea despre autorii români. Nu am înțeles pe atunci, dar am simțit discret și te asigur că absolut tot ceea ce mi s-a predat, a rămas în mine, ghidându-mi delicat principiile, gândirea, așezarea, ordiea și freamătul la gândul că m-am născut cu un scop, aici. A fi român e o stare interioară și o raportare la lume, nicidecum ceva ce consumi, întru divertismentul omului. Și poate de aceea ”doare”…

Ceea ce-ți mai doresc și ție.

Sper că te mustră conștiința.

Nici măcar al tău, deși foarte vechi, 

Caragiale

Tchobansky.

și toți ceilalți… care-au fost.

download-2

Advertisements