De câteva luni m-am lăsat de scris. Mă refer la scrisul acela în care povesteam zilnic, tot ceea ce experimentam, ce simțeam, ce mi se întâmpla în mine dar și în afară. Așa au ieșit 4 volume groase, care m-au consumat la propriu.
Astăzi însă, o întâmplare m-a determinat să reîncep pe sărite să scriu, fiindcă am trăit  ceva ce m-a pus pe gânduri, și mi-a confirmat niște bănuieli.
Eram într-un magazin de haine și luasem câteva tricouri să le probez. Când am ajuns în cabina de probă, oglinda nu era doar una singură, așa cum eram obișnuită, ci erau vreo trei, în așa fel încât să te vezi din față, spate și lateral. Întregul context de oglinzi forma un fel de triunghi.
Nu cred că am menționat, dar având experiențele pe care le-am avut, am conștientizat ”miracolul” oglinzii, și felul în care conștiința noastră reacționează la imaginea ei. Are loc o pierdere, o ieșire din tine, o dedublare sau o expandare periculoasă a conștiinței, în momentul acela, asemeni unei intrări într-o altă lume- mai mult spirituală- dar care nu aparține planului înalt- ci a unui plan mai înfricoșător, ce aparține țărânei, dar nevăzut.
Și cum stăteam eu în cabină probând tricoul, m-am oglindit în cele trei fațete, și la un moment dat, având grijă să nu-mi dau reflecția, ci doar să privesc la tricou, pentru câteva clipe am pierdut controlul și în loc să-mi păstrez conștiința în trup, m-am desprins de mine și mă identificasem cu o imagine de oglindă.
Neatentă și grăbită să ”scap” din scena aceasta, care n-a fost deloc întâmplătoare pentru mine, știam că asta era ceea ce trebuia să se întâmple: să oglindesc la nivelul acela, conștiința mea, să-i scap controlul, să i se fure puterea, prin mirajul oglinzii. Nu vă gândiți că e ceva ce doar mie mi se întâmplă. Fiecare dintre noi pe pământ fiind, trece prin astfel de ”ispite”, cu diferența că unii dintre noi mai păcătoși și purificați, le simțim la cote înalte, astfel că reușim să le explicăm foarte bine.
Apoi mi-am adus aminte de filmul Divergent. Dacă nu ați văzut filmul, este absolut excepțional. În Divergent, un film bogat în evenimente de actualitate, care au loc pe alte planuri probabil, doar că este un pic întors pe dos, fata care este cercetată și testată ajunge în camera oglinzilor. Dar sunt oglinzi multe, atât de multe din toate părțile, încât ea riscă să se piardă- să nu mai știe cine este. Acolo sunt conștiințele vechi. O mulțime de ”entități”. Una singură e EA- conștiința, însă.
Pe moment n-am înțeles ideea complet, și nici nu m-a interesat, dar trăind acest moment astăzi, spontan, am înțeles că și în film, era proba conștiinței.
Iar ceea ce mi se întâmplase nu era o probă ci o ”ambuscadă”, un ”sabotaj”, sau nu știu cum se numește atunci când tu ca om faci niște gesturi care te duc într-un punct- și în acel punct ești probat, spre a fi dezarmat, cu fiecare clipă. Să știți că lumea nevăzută și războiul nevăzut nu are nimic de-a face cu orele de workshop și seminarii. El are loc în viața reală, în cele mai nesemnificative gesturi. Absolut TOTUL are un scop, o alegere (chiar și de fracțiune de secundă, și un rezultat.

Există în oglindă un miraj absolut fermecător, care te cheamă. E o seducție și o plăcere aparte, să te pierzi în acea ”lume”, căci conștiința atunci pleacă, dispare, și se unifică în cu totul altceva.
Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu-i de mirare că circulă atâtea povești despre oglinzi fermecate sau despre cum dacă o oglindă se sparge, aduce ghinion.
Probabil e ca și cum s-ar sparge o altă lume, și ceea ce a preluat și reflectat aceasta, revine în lumea ”noastră”, a conștiinței lucide, clare, stabile.
Oglinzile te separă de tine atât de mult de tine însuți- de adevăratul tu care este conștiința, încât îmi permit să spun că tot ceea ce vedem acolo este un miraj, o fascinație, o plăcere, dar și o ură deosebită.
Nu cunosc oameni să se urască sau să se disprețuiască, decât în momentul în care înfruntă oglinda.
Și nu cred că asta se datorează felului în care arată, ci a felului în care comunicarea cu tu și un alt-tu mai întunecat, are loc. Fiindcă oglinda îți spune cine și ce ești tu, în aceeași măsură în care sabotajul , dacă există, în oglindă te vei pierde, aspirat de forțe ciudate.
Eu prefer oricând o reflecție ștearsă a unui geam de mașină, care să-mi facă ziua voioasă, decât o oglindă de cristal în care să mi privesc ochii, știind că de atâta vreme încoace, ceea ce văd îmi creează o repulsie.
Există oameni pe pământ, să știți, care nu se pot privi în oglindă. Sensibili cum sunt, ei văd monștri pe care i-au primit și captat în interior, dar și disprețul acestora față de om.
Și contactul acesta are loc tot în oglindă, culmea.
Știi că ești sabotat din interior, atunci când te disprețuiești privindu-ți chipul.
Rezolvarea e simplă: să nu-l mai privești.
E destul de greu să știi și să simți cât ești de dublu în tine însuți.
Iar oglinda întotdeauna îți arată asta, fie că vrei, fie că nu.
Dar depinde ce cauți și la ce privești. Cu cât ești mai străin de tine, cu atât e mai monoton. Cu cât ești mai atașat de tine, cu atât e mai fascinant. Cu cât ești mai despărțit de tine, cu atât e mai înfricoșător, respingător, căci sufletul, prin natura lui, respinge ”păcatul”. Unul din motivele pentru care în stările grave de depresie omul nu se privește în oglindă, este pentru că el este disociat de sine, și ”preluat”, iar sufletul vede aceasta și se oripilează, văzând doar trupul, înlocuit de egregori pătimași,  orfanii cerurilor întunecate…ziceți-le cum doriți.

   Când conștiința se privește în oglindă, schema corporală se dublează, se triplează, și are loc o ciudată luptă de ”stăpânire ” a corpului multiplicat. Dar conștiința fiind una, spiritul unu, se dă o luptă de recuperare. Și atunci resimțeam o disociere teribilă,  o ruptură, cu cât insistam mai mult în treaba asta. Identificarea cu schema corporală aici, în lumea oglinzilor, devine amorțită, așa că are loc identificarea cu conștiințele interioare- cele care ne dau puterea. Da, din nou, umbrele, sau cum le spunem în limbajul simplu. Pentru mine acestea reprezintă petele întunecate ale sufletului, ținute în ascuns în subconștientul și inconștientul nostru, până la acel nivel în care trupul însuși- cu toate funcțiile sale- devine egregorul- unicul, când toate acele euri, entități, conștințe, puteri interioare, abilități și ”manete” au fost războite, sau eliberate ”pe pământ”. Oglinda are puterea asta.

Așadar, intrasem în cabina de probă cu oglinzi pentru un tricou, și am sfârșit în tentativa de a mă pierde pe mine. Trezvia prea multă și luciditatea pe pământ se plătesc.
Așa că m-am bucurat să învăț o tehnică nouă:
aceea de a fi bine cu mine însămi, fără să mă mai privesc în nicio oglindă.
Dușmanii se ignoră, nu se luptă, decât dacă suntem pregătiți de război.
Eu una prefer să rămân uneori poet, și cu un tricou care îmi vine bine,
chiar dacă imaginii din oglindă nu-i convine.

Și chiar dacă nici mie nu îmi convine.

Tchobansky.

 

 

 

 

 

 

Advertisements