Nu există artă fără răzvrătire, nu există artist pașnic, scriitor împăcat și nici om de șiință care să poată cugeta noaptea liniștit cu ce știe. Fiindcă a crea, a manifesta, a căuta și a descoperi sunt surse ale lipsei masive de ceva, a căutării, a nerăbdării, a unui gestalt. Gestaltul este un concept complex în psihologie și înseamnă o configurație prestabilită, o unitate sau pattern, în orice caz, ceva care este COMPLET, indiferent de ceea ce conține.
Atunci când lipsește ceva, nu există compleție. În Dumnezeu, suntem convinși că nu există lipsă. Astfel că, de la Cădere încoace, Omul, fragmentat, întotdeauna caută. Deloc surprinzător, întreaga noastră gamă de tranzacții vine pe fondul lipselor, unele dintre ele chiar foarte sănătoase și normale, fără de care nu se poate duce jocul acesta numit viață, în toată dualitatea ei. Din lipsă în lipsă, rezolvându-le, ajungem la Dumnezeu. Sfinții ne învață izbăvirea de patimi, arătând cum pot fi biruite slăbiciunile, după fire.

Dar lipsa și căderea produc frustrare, frustrarea naște revoltă, revolta se alchimizează prin artă, și iată devii un mic creator: de stări, de emoții, de pictură, de muzică, de poezie, de știință și filosofie, și tot așa. N-aș vrea să mă încumet să merg mai departe, dar uneori am impresia că chiar Pământul așa cum îl știm, în forma sa brută, este o Creație venită dintr-un soi de rebeliune. E distanța lui materială și vibrațională față de Cerescul Lui Dumnezeu- zona luminată de duh și conștiințe pure.

Dar cu cât revolta e mai brută și mai aproape de tine, cu atât creația poate fi mai brută. Arta contemporană numai despre asta transmite. Și aici nu discut de gusturi, ci de o știință care încă nu s-a inventat: a citi arta, a-i desluși chipul, a-i simți pulsiunea…a-ți place sau a-ți crea repulsie- la asta se rezumă deci, deslușirea. Numai mintea mai caută motive să agreeze ceva, din cauze sociale. Și am văzut oameni care sunt dezgustați în fața artei contemporane -deșeu, dar ezită să recunoască, fiindcă asta le aduce beneficii sociale.
Înjurătura este tot o creație, de joasă speță, fiindcă e un act de rebeliune, care trece prin agresivitate și defulează în vocabular, limbaj, exprimare, glas.
Oratoria este exact același proces, însă planul prin care are loc actul artistic nu trece prin agresivitate ci printr-o formă de elevare și discernământ, rațiune și conștiință, patos, trece în vocabularul complex, alege limbajul și drege un glas aferent stării de spirit.
Dacă privim un tablou al marelui Rembrandt, avem de-a face cu un tip de creație de o grandoare asemeni spiritului artistului, care atât de bine ancorat în trupul său, reușește să-și folosească toate abilitățile muritoare (simțurile) pentru a crea imagini în detalii submilimetrice de culori, nuanțe- din care să rezulte un realist portret.
Monet a creat altceva, dar tot pictură este. Același mecanism, dar diferă preferințele. Fiecare suflet are o specializare. Rembrand era profund mișcat de expresivitatea umană, dar dincolo de ea, de emoții, de stările sufletești pe care le capta și le reda mai departe în picturile sale.
În muzică, un compozitor transfigurează percepțiile sale vibraționale. Creațiile celebre sunt  pe măsura sufletului omului care a proiectat din înalt, prin psihism și mai departe prin trup- ceea ce percepea, imagina și auzea, cu urechea fină. Evident că nu urechea și auzul erau abilitățile, și nici măcar muzica în sine, ci felul în care sufletul reușea să folosească trupul, sau felul în care omul știa să asculte. E o simbioză complexă pe care fiecare o poate învăța, la un moment dat, dar e mai bine să n-o facă, atâta vreme cât nu are chemare.
În momentul în care nu creezi, tot ceea ce asimilezi, rămâne acolo. Există și o creație interioară, prin care omul se alimentează pe el însuși și nu lasă o pată de manifest pe unde se duce. Adesea aceștia sunt sfinții. Dar există un prea-plin care dacă nu e vărsat din când în când, frumos, alchimic, poate provoca daune. Unora le este mai ușor să facă sex- (am scris aici despre felul în care orgasmul creează), eliberându-se de energie, altora- să picteze sau să danseze. În fond, e o alchimie, o transmutație între potențialul latent, prea încărcat- absorbit de te miri unde, și ceea ce tu ca ”vas” poți duce.
Fiecare o face în felul său, prin meserie, vocație și tot ceea ce întreprindem pe aici.
Arta e cădere fiindcă tot ceea ce parvine prin simțuri și vine din înalt, din informații străvechi și de pe suflet, este transpus în materie grosieră prin cunoașterea pe care o avem: scris, vorbit, muzică, arte, dansuri, sculptură.
Emil Cioran a scris atât de maiestuos, purtându-și în opere suferința care-l încleșta puternic în el însuși, dar care atunci când ieșea verbal, devenea o asumare dură a propiului destin. Plânsul său interior l-a ajuns atât de cumplit, încât l-a împins să scrie. Era obligat s-o facă. Creația lui, ca exemplu, bogată în metafore, este o creație din lipsă, din gol, din tristețe, din amărăciune, din neajuns.
O creație este o materializare, iar o materializare, întotdeauna este un simbol, o energie, o pecete a sufletului care poate  săgeta spiritul cititorului, privitorului, publicului. Un tablou- o imagine- poate conține un simbol- sau poate fi însuși simbolul încărcat prin care se materializează energii. E ceva ce vine de sus, din zone înalte, eterice (eterul  e cerul demonilor- sau primul cer, ăl mai de jos, mai întunecat, care are oricum o vibrație superioară pământului- ca să știți)

Întotdeauna creația reflectă omul, iar omul se proiectează în creație. Asta nu înseamnă că e indicat să o facă.

Adesea când recitesc ce scriu, îmi pare că a scris altcineva. Fiindcă în fond, asta e diferența dintre creație conștientizată și creație din nevoință, neatenție, frustrare, rebeliune- stări trecătoare de slăbiciune prin care cazi, și în urma ta- lași ceva din tine….:

-un suspin, o lacrimă, o poezie, o psihologie, o clădire frumoasă sau cine știe- poate chiar un întreg Pământ…

Tchobansky.

©

Advertisements