Cuvintele sunt ființe vii, capabile să facă treaba la care au fost trimise.”

spunea părintele Arsenie Boca.
Știa cumva el, fără să elaboreze prea mult ideea, că absolut fiecare gest, cuvînt, vorbă și stare a noastră este o proiecție care produce ceva, iar cuvintele, chiar și ele citite, au forța celui care le transmite. Cuvântul este energie, fiindcă el provine din profundul ființei noastre- acolo unde s-a sedimentat la începutul vieții, în copilărie, limbajul, noțiunea, reprezentarea și absolut tot ceea ce cunoaștem noi și am întipărit cu stări, amintiri, emoții, păreri, conflicte. Nimic din ce avem noi în limbaj nu sunt simple cuvinte, ci un întreg tablou care conține tot ce am spus mai sus.

Se spune că vorba multă este sărăcia omului. Și asta este foarte adevărat, atât de adevărat încât ar putea deveni un principiu bine argumentat.

Atunci când vorbești mult, cu sau fără rost, o bună parte din energia psihică se unește cu cuvântul rostit, și iată- avem o descărcare. Dar dacă vorbești și mult și cu foarte mult patos, atunci încărcătura pe care o pui în cuvinte este o descărcare și mai mare. Ei sunt simțiți ca fiind persoane sociabile, plăcute, pline de emoție, pentru un timp. Dar la acești oameni adesea lecția este să învețe să tacă.

De ce sunt unele poezii puternice și duioase , pentru oricine le citește?
Căci constructele lor, cuvintele lor în acea formă țâșnesc mai mult din suflet.
De ce înjurătura spusă cu patos doare, chiar dacă ea nu este glăsuită?
Fiindcă răufăcătorul proiectează din gândul său un ”blestem” către tine.
La fel se întâmplă când privești la cineva și judeci.
Scoți din tine un firicel de energie pe care o legi de celălalt, prin rezonanță și asemănare, la nivel profund chiar. Proiectezi ceea ce este în tine, bun sau rău, nu contează.  Și poate celălalt nici măcar nu merită… spre exemplu: cineva face un gest și la cel care privește, gestul acela activează un pattern de proiecție a ceva negativ din el însuși: privitorul trage concluzii despre persoană. Aici începe proiecția. Dacă mai și defulează energia în afară, blamând persoana, 1% din gest care coincidea cu proiecția din interiorul său se va lega, dar 99% persoana care a făcut acel gest este nevinovată de tot ceea ce proiectează omul. Și atunci, restul de 99% rămași ”neblestemați”, cum ar veni, de care nu s-a putut lipi judecata, disprețul, blestemul, eticheta și pata, blamarea, orice, se întorc înapoi la cel care a proiectat toată gama de răutăți, nejustificate decât prin ochii săi, prin filtrul său aplicat acelui om. El a avut 1% dreptate, căci a văzut un gest, și prin scheme reprezentative învățate în viață, a tras repede o concluzie.

Un gest care dă o semnificație negativă inițiază o proiecție, dar proiecția nu întotdeauna este fondată. Adesea gestul activează ceea ce este în tine, și de aici scenariile și întreg arsenalul de judecăți asupra unui om pe care nu îl cunoști deloc.
Dacă acel 1% din proiecție a fost fondată, și acel om are acea vină, care îți completează ție legătura inițiată la început, firul se duce. Își face treaba către celăalt. Dar e atât de nesemnificativ acest 1%… încât aproape că nu poate produce nimic. Dacă acel om  se leagă de proiecțiile tale, și într-adevăr, este și are și el tot ceea ce ai văzut la el,(dar asta numai Dumnezeu știe și întreg câmpul de informații neaccesibile ale acelui om), atunci firicelul cu energie și duh, se întoarce înapoi la tine, ca într-o oglindă. Ai proiectat 1% corect, dar 99% tot ce ai scos din irascibilitate și vedere printr-un filtru pătat de realitatea ta, conștiința ta, lumea oglinzilor tale, revine la tine înapoi. Energia se dublează: proiectantul se enervează, devine irascibil, caută să se dezvinovățească, mentalizează, se scuză, glumește, sau își distrage atenția, jignit, ofuscat, și mai știu eu ce… În cazul bun, ignoră și își scuză etichetarea, conștientizând rapid că a greșit. Asta înseamnă retragere- și reunificarea lui însuși- prin fortifierea -sau refortifierea conștiinței, astfel încât, pe viitor, proiecțiile ies mai greu afară. 

Și nu-i nevoie să citești mult ca să înțelegi fenomenul, căci e atât de simplu precum ar înțelege un copil.

Felul în care am ajuns eu să înțeleg acesta nu s-a datorat deloc lui Jung sau alții, deși am prins câte ceva de acolo… înțelegând care e scopul real al lui Jung în psihologia lumii… (nici măcar nu este scopul către Adevăr, ci către denaturarea lui, apropo-dar asta dezbat în cartea de Psihologie Nouă care este în lucru).

Da, noi proiectăm foarte mult, mai ales când avem umbra… și acesta este misterul pe pământ, pe care Jung l-a folosit greșit, fiindcă el însuși l-a înțeles greșit, și fiindcă au fost multe momente în viața lui Jung în care el a fost folosit, războit chiar, și tot ceea ce a lăsat el a fost înțeles greșit.

De reținut este că atunci când noi proiectăm, avem de-a face cu umbra noastră- mai ales atunci când proiectăm lucruri urâte- în special. Pentru majoritatea, lucrurile urâte și neplăcute, neconforme cu cele prin care tindem și ajungem la Dumnezeu, sunt aceleași. Există și lucruri urâte pentru cei de pe niveluri mai înalte, și tot așa. Chiar și un sfânt proiectează, totul este ca el să găsească acel om care să-i ”zgâlțâie” în el acel ceva. Numai un sfânt față-n față cu alt sfânt, așadar, ar avea șanse mari să proiecteze, în rest, adesea mulți dintre ei proiectează global, lumesc, raportat la lume- atunci când pun energie în ceea ce spun. Nu orice idee e proiecție, nu în forma aceasta. Unele idei sunt proiecții și materializări ale propriilor noastre evoluții sufletești- atunci când proiectăm pe pământ ideile sufletului, în felul în care ele au fost înțelese,chiar și dialectic- așa în scris.

Orice intersecție a conștiinței noastre cu umbra este greșită- căci umbra conține puterea noastră interioară. Când puterea iese și trece în conștiință, omul nu mai are ce să proiecteze- cel mai probabil acceptă orice  -dovadă comunitatea spirituală care nu mai poate distinge binele de rău.

O viață fără proiecțiile umbrei e o viață fără luptă. O viață fără luptă și fără suferință, e o viață fără cruce. O viață fără cruce e o viață fără cale de mântuire. Mântuirea este desăvârșirea, reparația, îndreptarea pe care o suferă sufletul nostru, pe pământ.

 

Nu poți spune că te lupți cu tine însuți, câtă vreme acel ”tine însuți” l-ai scos ca pe o mizerie, ascultând teoriile și practicile oricărui învățat care poartă un poncho și arată a chip de pace, finanțat de imperiile spiritualte financiare clădire pe popularitatea și accesibilitatea și practicarea ideilor, mai mult decât pe autenticitate.

În ceea ce mă privește, a venit timpul să recunosc folosul psihologiei, care nu umblă în om, nu-l gâdilă să proiecteze, să defuleze, ci îi lucrează personalitatea- fix umbra, fără ca măcar să-i spună ”umbră”. E un cuvînt și așa abuzat. Adesea tulburările de personalitate provin din umbră, iar traumele- din proiecția umbrei. Noi nu scăpăm de ele, fiindcă așa ne-a lăsat Dumnezeu, cu evenimente specifice nouă, trasate de dinainte pe ”cerul vieții noastre”. Tot ce avem de făcut este să ducem ”crucea”, patima, bagajul nărăvaș, și să ne facem stăpâni pe el, planificând zilnic înspre lumină, cu toate caracteristicile ei. Una dintre ele este interiorizarea ocazională, retragerea, atunci când se sudează relația cu umbra, și e momentul unei glorioase ”unificări” de conștiință, cu noi înșine și cu Dumnezeu.

Chiar și testul Rorsasch este bazat pe proiecție. Doar că pe acele pete se proiectează inconștientul. Se recomandă atenție deosebită , căci de acolo pot ieși niște conștiințe întunecate, care la lumină nu mai sunt deținute de om- omul eliberat de forța interioară. Practic toate forțele psihice interioare pe care le avem sunt umbrele- care dresate corespunzător și temperate evită proiecțiile, le ocolește, pur și simplu nu le mai vede.

Sau ceea ce sfinții spuneau frecvent Să  nu judeci pe aproapele. Poți să te uiți, să vezi, să schițezi un profil, dar a rămâne inert și intact în mișcări interioare de judecată și energice, este o chestiune de voință, și adesea, de auto-programare: Îți spui : NU JUDECA. Și umbra te ascultă. Dar dacă majoritatea îi spun umbrei să facă bani, asta este tot o modalitate de a te folosi de umbră pentru foloase materiale, și cumva există o gamă variată de ”patimi” în care poți să cazi, chiar și așa, dresându-ți umbra. Sau subconștientul, căci acolo e lăcașul demonilor interiori, dar și al puterii, dacă știi s-o strunești. Putere nu înseamnă că vei fi un bogătaș sau vei avea succes în afaceri- deși se poate și asta- dar mai mult mă refer la tărie de caracter, congruență, autenticitate, încredere, har, conștiință, trăire în Dumnezeu și adevăr.

Întreg internetul este o lume a proiecțiilor, mai cu seamă Facebook. Când citim o postare acolo, primul lucru pe care îl facem este să proiectăm impresii și păreri despre persoană, chiar dacă nu cunoaștem persoana.

Și iată, cum judecăm ”la tot ceasul”, privind ce mai postează prietenii noștri, privind imagini sureale, contemplând și mistificându-ne niște trăiri care provin din noi, și le uităm undeva pe monitor. Ajungem la culcare secătuiți, ieșind lent din subconștient, cu multe proiecții și energii desfăcute.  (-va continua subiectul-)

Dar mai înainte de toate, umbra ascultă și de Dumnezeu!

Ceea ce vrea EL de la oameni, adesea ne transmite umbra, oferind adesea obstacole, blocaje, derapaje și sabotaje  a căror unică soluție este depășirea lor, lupta și rezolvarea naturală prin voință, atâta vreme cât știm să luăm măsuri. Cu cât umbra e mai mare, cu atât lecția e mai importantă, și efortul și lupta-pe măsură. Dar în acel efort, umbra colosală e și o putere.

Despre Umbră nu trebuie să se discute numind-o. Și nu-i destul s-o accepți, atâta timp cât nu-ți dorești să o schimbi. Fiindcă  a accepta defectul înseamnă a accepta păcatul. A accepta păcatul înseamnă a nu-ți dori să muncești cu tine. Însă fiindcă e vastă cunoașterea și jocul, viața în general și ceea ce ne-a dat Dumnezeu să trăim, să știți că sunt și oameni care pur și simplu oricât ar lupta cu patima, nu pot să scape de ea: și aici ei riscă să cadă în vinovățiri și apoi deznădejde. Dar până la urmă, și aceasta este o cruce.

Simplitatea nu dă bătăi de cap, decât celor care nu o pot înțelege, văzând-o ”practicabilă ” la alții.

Când ești într-un grup și ești singurul care nu s-a dus vreodată la seminarii de eliberare a suferințelor, și învățături despre prorpia ta viață, și apoi ajungi să fii părăsit de prietenii tăi, care simt că …”ceva nu e în regulă la tine”, ba mai mult, se tem de tine… ei fiind proaspeți absolvenți ai școlilor de eliberări și psihanalize, ba chiar sesiuni de terapii cu substanțe…

înțelegi că ei sunt singurii care ”nu te acceptă” și te învinovățesc cu diverse, fără ca tu să fi zis ceva rău vreodată. Ei încep să se teamă de tine…să se uite în pământ atunci când treci pe lângă ei… să schimbe subiectul sau să plece. Se instalează o răceală subită… motivată de spiritualitatea pe care TU nu o practici (nu ei). Unul dintre motivele pentru care acești oameni practicanți, sunt organizați în ”bisericuțe” și comunități oarecum restrânse este faptul că acel confort îl resimt doar între ei, însă în momentul în care apare cineva care nu practică și pare un ignorant (în realitate poate fi mai evoluat ca ei), începe o ”amenințare”, și bat în retragere, spunând că tu ești problema, nu ei.

Dar apoi te duci între oameni simpli și normali, care nu practică nimic, sunt oameni de viață, joviali, păcătoși și curați în același timp, pe care nu-i interesează new-ageul, și înțelegi: că spiritualitatea asta are ascunzișuri…pe care foarte puțini din lume au reușit să le dezvolte, să le descopere, să le învețe, și să le explice altora,

în speranța că măcar un singur om pe calea greșită, va avea încredere că ceea ce a citit este foarte adevărat, chiar dacă niciodată nu va primi dovezi palpabile. Unica armă în ziua de astăzi rămâne rațiunea, când amăgirile vin în lanț, să ne ispitească, să ne descătușeze și să ne ”propună” o viață lipsită de griji, o viață lipsită de suferințe, o viață flower-power cu reguli care se schimbă la fel de des precum apare o dată la nu știu cât timp-câte un om care să recalibreze adevărul.

Cel mai minunat este faptul că regulile și legile lui Dumnezeu, rămân mereu aceleași. Ele nu au nevoie de reconfigurare, căci chiar și în vălul invențiilor spirituale parțial adevărate, se poate discerne și întrevedea firul subțire care ne separă de EL,  de o viață trăită așa cum EL o vrea pentru noi, conform legilor Lui drepte: căzând și ridicându-ne, învățând mai departe, testați, în luptă și din nou, ridicându-ne, toate acestea în timp ce trăim frumos.

Orice altceva ce nu întrunește aceste condiții, este o pistă falsă.

Tchobansky.

(Psihologia Răului, 2017)

 

 

Advertisements