Orice cunoaștere care la început era o stare, un flash și o intuiție puternică în tine, și pe care apoi o transpui în rațiune, o faci dialectică și o scrii, devine o activitate filosofică, iar filosofia nu degeaba se spune că este demonică.
Ea trage înțelepciunea divină ca stare- într-o înțelepciune inteligibilă umană.
Iar prin comparație- stările, conceptele și simbolurile din interior deșirate în afară- devin…materializări telurice.
Nu fiindcă neapărat cunoașterea e ceva anti-divin, ci pentru că felul în care ea apare pe pământ- este strict prin aparatura minții-a rațiunii- a scrisului, cititului, și alte activități din cauza cărora, deși am evoluat, suntem din ce în ce mai rău.
O materializare telurică este o cădere.
O cădere este o coborîre în grosier, a informației astrale-celeste-sufletești etc.
Orice emoție din interior odată izvorâtă în afară, devine descătușare de putere interioară.
De aceea surâsul este licărirea sufletului,
pe când rîsul în hohote din te miri ce- o elibare cu nesaț a unor porniri intense, greșit alchimizate.
Citatul scurt și metafora lină- o licărire a minții,
pe când scrierile lungi și vaste, complexe și elaborate- un consum de resurse interioare și o tragere a informației existente pe suflet, în materie, prin rațiune, bagaj cognitiv și canalele pe care le stăpânești.
Sigur că există căderi permise, care fac lumea frumoasă. Sunt căderi de bun simț, care ne conduc, paradoxal, către înălțare, oferind un strop, sau după posibilități, din frumusețea și nemărginirea lui Dumnezeu, chiar aici pe pământ.
De aceea avem pictori, muzicieni, poeți, artiști, oameni de știință revoluționari.
Ei asta au făcut: aveau atât de mult suflet încât nu puteau trăi altfel. Era un bagaj care dădea pe afară, o intuiție care le-a determinat vocația.
Unii dintre noi avem o afinitate specială cu ei- de ce? Că sunt din aceeași familie duhovnicească:familia de suflete, grupul arhetipal divin- ierarhia, spuneți-i cum vreți, că nu contează numele, o simțim cu toții.
Cu cât ”arta” pe care o faci are un mai mare impact, cu atât căderea -ceea ce ai materializat pe pământ prin ea, este mai mare. Cu cât pictura este mai impresionantă, cu atât trăirea autorului mai mare. Cu cât muzica pe care o faci e mai fascinantă, și mă refer la muzica clasică, cu atât sufletul artistului e mai mare. Cu cât știința pe care o afli e mai vastă, cu atât bagajul cunoașterii e la fel de vast. Toate acestea nu pot să-și afle rădăcina decât într-un spațiu cu mult deasupra eterului. E chiar zona de naștere a sufletului- cel protejat de infiltrațiile lumii moderne.
Dar știți ce este mai grav? Faptul că marii artiști ai lumii, rareori au fost oameni. Și faptul că uneori nu asta era menirea lor în viață, deși au făcut-o, că erau mai aproape de câmpul cunoașterii decât omul. Și asta fără să muncească măcar la asta.
Și de aici întreaga paletă de înșelări și credințe false…
Ideea e că îngerii întrupați trebuie să se adapteze , nicidecum omul, să facă ceea ce a făcut în istorie îngerul întrupat să cunoască, să știe, să fie mari oameni…
Nu, ei n-au fost ”mari oameni” în adevăratul sens al cuvântului, ci doar suflete altfel, creaturi ale lui Dumnezeu, dar de altă factură, care fiind așa, au făcut ce au simțit să facă.
Sigur că au fost îngeri căzuți, spre a învăța, spre a deveni misionari, sau spre a simți ce înseamnă umilința, și multe alte lecții, pe care nu toți și le-au îndeplinit. Majoritatea lor au venit cu lecții grele, unii au judecat aspru omul, și au căzut mai jos decât el. Au fost mizerabili ca oameni și s-au purtat urît. Au sfidat legea omenească și s-au crezut mai presus chiar și de legea divină. Dar oh, arta lor, o știm cu toții. Unii au suferit ca și câinii și deși au creat frumosul pe pământ, au ajuns în iad… așteptând încă o șansă la viață- așteptând o familie să nască un copil, doi trei, mulți, ca să-și primească porția potrivită de re-îndreptare și misiune nouă…Acesta este ciclul.
Unii dintre ei urăsc atât de tare omul încât i-au ascuns cunoașterea, au denaturat-o, și acum propun omului o evoluție ciudată, o explozie de cunoaștere la care omul nu poate face față.
Iată jocul. Sau o bună parte din el.
Așadar, orice formă de manifestare a creativității este o formă de creație, în care nucleul nostru creează: fie din minte, din trup, din  spirit sau suflet, în funcție de rezultatul final.
Creația se bazează pe proiecție, întotdeauna. Ceea ce sunt fractalii pentru univers, este arta pentru omul care creează- o proiecție din interiorul său, care trece prin straturile alcătuirii sale- în afară.
Arta contemporană astăzi, comparată cu arta renașterii, spre exemplu, ne arată fix ceea ce este în interiorul omului. O degradare, putem spune, o întoarcere către abstract. O proiecție ultra-metaforizată. Alteri mâzgâliturile sunt adevărate deșeuri și resturi eterice întunecate- demoni de-a dreptul care materializează o stare psiho-emoțională privitorului. Privitorul adesea nu știe. Însă acea artă nu-l va mișca și atinge decât în stratul superficial al firii sale. E ca și cum ai asculta dubstep, care este tot o creație, muzicală, și apoi ai trece la Bach. La dubstep, vibrațiile și materializările simbolice în acea formă- vor da naștere unor mișcări de trup – zgâlțâieli, cum le zic unii, pe când Bach te va face static,nemișcat, impresionat inconștient de vibrațiile înalte și armonia perefectă pe care o manifestă, căci el proiectează astfel din zonele înalte- neaccesibile oricui.
Îmi aduc aminte că auzeam de cazuri în care oameni materializau nisip, cristale și tot felul de elemente ale naturii. Țin să precizez că aceștia nu erau oameni cu adevărat, ci altceva. Fiindcă așa cum am spus, nu poți crea ceva foarte profund, foarte important, dacă zona din care creezi, nu este cu mult deasupra posibilului omenesc îngăduit, firesc, sau așa ceva.
Surâsul este creația sufletului care creează simpatie, armonie, bunăstare, și aduce o bucată de Rai pe pământ. Este o formă de creație sublimă, o alchimie profundă care păstrează taina la locul ei: departe de pământ, și totuși, o reflectă în lume, în jur.
    Tot ceea ce se numește Creație și reprezintă materializare- fie că e pământul, omul, stările lui, arta, muzica, pictura, literatura, are un creator, care prin intermedieri kinestezice, auditive, cognitive, lingvistice, emoționale,etc. creează- materializează pe pământ- lucrarea finală- corespondentă trăirii nucleice interioare- care proiectează- se proiectează pe sine în materie, în lume.
Trăirea modernă spirituală propune exact aceste forme de căderi- creații emoționale adesea, prin care practicantul este stimulat să elibereze forme de putere din interior- numite energii, conștiințe, eu-uri, traume, și orice alte cuvinte asemănătoare- care în fond, menționează exact același lucru: egregorii care ne alcătuiesc și care fac și pot face din ființa noastră- o ființă cu putere mare, independentă de întreg vălul modern spiritual, prin care Dumnezeu să lucreze cu multă putere. Căci și Dumnezeu lucrează prin oameni, deci lucrează și prin personalitatea noastră, prin talente, abilități, slăbiciuni, și tot pachetul de ”traume” pe care-l dobândim, deloc întâmplător și pe care suntem datori să-l ”educăm”, ca să rămână acolo, nicidecum să-l eliberăm.
Așadar, o mulțime de practici care invită omul la manifestare, la a cânta,la a se dezlănțui, la a fi el însuși activ, invită practic la potențialul căderilor- la eliberări de putere interioară-adesea ele fără direcție precisă în materie. Când scrii pe feisbuc și te cerți cu cineva, este ca și cum ai urla într-o pungă, și punga aia ai sparge-o în eter. tot ce s-a adunat acolo se duce în aer…fără să producă NIMIC. Nici măcar posibilitatea unui om de a se ”mântui” -prin nervii tăi. Am scris aici despre mecansimul acesta al furiei și ce oportunitate aduce o astfel de întâmplare. (Link- Osho vs. Tchobansky)
Dar online, noi suntem creatori de stări negative aiurea. Ce se întâmplă când într-o casă un om aruncă în aer izbucniri de agresivitate, mânie, nefericire și tristețe? Egregorii se adună acolo, se eliberează în acele spații. Dar când omul creează în interior, egregorul acela negativ crește frumos, este dresat, căci are stăpân în control.
Omul nu controlează natura și spațiul de lângă el, decât prin atingere directă.
Dar în interior, omul e capabil de alchimie, de transmutație, prin simpla putere a voinței și cu ajutor divin- prin rugăciune, fie ea și de 1 minut zilnic.
Astfel, creațiile noastre emoționale necontrolate și trăite haotic, ușor de stimulat și puternice, devin o formă de cădere, de trântire pe pământ și în eter a forțelor noastre interioare, propovăduite de spiritualitatea fără de care nu se mai poate trăi, nici în online nici în realitate, căci mulți oameni devin promotori ai acestor practici.
LET IT GO- este una din axele principale ale acestor practici.
Ideea că totul trebuie lăsat să treacă, conștientizat și eliberat, asemeni unui bagaj greu , ce trebuie lăsat la poartă (a cui?) e parte dintr-un proces de creație, la care suntem, zic ei, chemați să fim mari creatori, imitându-i cu succes garantat pe cei care înaintea noastră au apucat-o pe același drum.
E ca și cum înainte să intru în casă, un necunoscut vine și mă roagă să-i las geanta lui, că are grijă de ea, fraierindu-mă că geanta mea e grea, în timp ce îmi arată ce pot face cu mâinile libere. Sedus, îi voi da geanta, deși până atunci geanta nu-mi crease probleme, ba chiar mă ajuta și îmi era de folos adesea, căci acolo aveam de toate. Era trusa cu ustensile de care aveam nevoie ca să supraviețuiesc, să învăț, să lucrez, să fiu eu autentic în viață, căci o primisem cadou la naștere, și trebuia doar să fac ordine în ea, să adaug și să înfrumusețez. În clipa în care am făcut asta- am creat, fără să vreau o situație: am fost deposedat de lucrurile de preț, de geanta mea cu scule. De-acum, voi avea două mâini libere cu care, deși imitându-l prost pe străinul persuasiv,  cu care evident nu voi mai putea face ceea ce trebuia să fac,  așa că străinul îmi va propune apoi, văzându-mă lipsit de ”armă” și scop, să merg pe calea lui, să-l ajut să elibereze și pe alții de gențile lor. Neavând încotro, și descoperind că sunt mai ușor cu câteva ”kile”, voi merge pe calea lui și brusc, străinul va fi un bun samaritean, ce m-a scutit de o geantă. De-acum, voi spune altora cum mi-am descoperit eu calea. Dar ce cale e aceea în care repet același tipar pe care îl repetă toți, doar pentru că un străin m-a sedus!?  Și întâlnind în calea nouă alți oameni cu geantă, le voi spune și eu la rândul meu, amăgit și neștiutor, despre cât de nocivă este geanta lor- despre cum ei trebuie să scape de acest bagaj, nu cumva să fie vreunul diferit de mine.  Și totuși, ați putea spune că și cei cu geantă seamănă. Da, cu siguranță. Doar că… e mai bine să semene doar în faptul că au acel bagaj, dar nu și în conținutul lor. Fiecare are geanta personalizată, a lui, unică, și aici e frumusețea jocului. Dar atunci când nimeni n-are nimic, nicio geantă, niciun bagaj, diferențierea va fi cu adevărat simplă. Mai exact, vom fi uniformi, mergând pe aceeași cale aparent bătătorită, spre a-i deposeda mereu pe alții de gențile care ne displac tot mai tare. Toți la fel, toți unul, capabili de a ne integra într-o sursă a cărei proveniență și poveste nici măcar nu o cunoaștem, sau nu vrem, din limitare și auto-amăgire adesea.  Până și Dumnezeu le-a dat nume îngerilor săi, și i-a deosebit în specializări. 
Un tip mai.. ”iluminat” spunea așa, cu puțin dispreț și tristețe:
”unii oameni nu știu când să se oprească din evoluție”.
Și pe bună dreptate.
Problema e că evoluția așa cum o vedem astăzi nu e o evoluție umană, ci o evoluție a firii noastre, care lasă omul natural în urmă. Bagajul a fost înlocuit cu nimic, și ușurința trăirii devine un nonsens din care nu înveți nimic- decât să promovezi comercialul, popularul, ceea ce te introduce repede și sigur într-un cerc de prieteni.
Și nu, în cercul ăla n-ai ce căuta cu bagaj. Acolo nu poți fi Creator, decât prin imaginație.
Fără bagaj și trusa cu uneltele primite în dar, vei fi repede acceptat. Dar dacă cumva ajungi acolo cu bagajul tău, cu micile ieșiri, cu diferențierile dintre noi, cu unicitatea ființei, chiar de o fi ea mai neînțeleasă, tăcută, nealiniată la comportamentul unanim acceptat acolo, riști să fii oaia neagră. Îți vor spune că trebuie să scapi de ego, de bagaj, de aia, de aia, de ceealaltă problemuță și tot așa, până te vor ciopli ca pe un ou, devenit Kinder.
Nu poți să mai creezi apoi nimic, dacă tu nu ai bagajul cu unelte la tine.
Dacă unui pictor talentat îi lipsește, spre exemplu, agresivitatea interioară, el nu va mai putea să picteze așa cum o făcea înainte. Nu va putea nici măcar să stea dîrz și să lupte, în fața prefăcuților care-i propun să se debaraseze de bagaj. Să lase și el garda, geanta jos.
Dar ce-l deosebește pe omul acela de ceilalți, este chiar puterea asta  a sa interioară, defectul, cu care se aliază.
Revenind la creația emoțională, aceasta este prima portiță de debarasare de trusa personală a fiecăruia, care-l poate propulsa cu adevărat într-o lume aparte.
Când faci ce fac toți și devii ca unul, tu fiind zen în interior, nu pentru că ai muncit la tine, ci fiindcă ai eliberat toate acele conflicte pe care trebuia să le stăpânești, să le împaci, atunci devii ceva mai puțin ca unul: un contur și o reprezentare prin care ceva poate trece liber. O ușă batantă.
Mulți spiritualiști moderni sunt așa. Ei sunt evoluați fiindcă tăcerea lor o confundă cu lipsa egoului. În realitate, le sufli ceva în dezacord cu Osho, și vei vedea colțul gurii cum se ridică, și încep să te învinovățească pe tine: cum să te iei de liderul lor? de cel care le-a descătușat fericirea pe pământ? de cel care le-a dat o șansă să scape de bagajul lor- dat de Dumnezeu- și ei nici măcar n-au știut la ce servește.
A fi OM cu legea naturală a firii e cea mai puternică slăbiciune pe care oricine o poate experimenta pe pământ, căci în dualitate, omul este Creator și Creat, și astfel îi lasă loc lui Dumnezeu să reumple ceea ce el a materializat. Cu cât oferi mai mult, cu atât primești mai mult- cu condiția ca acea creație- să fie o stare emoțională 1 la 1, un compliment, un zâmbet, o faptă bună, un gând de smerenie față de oameni, o mâncare făcută cu drag, un ajutor, o acceptare a bagajului- față de Dumnezeu și față de tine însuți. O creație care creează la rândul ei, pe măsura sa. Un film poate fi o creație artistică superbă, dar dacă el creează mai departe stări înfricoșătoare, el nu mai este o creație de rang divin, ci dimpotrivă. Degeaba un tablou s-a vândut cu 1 milion de euro, dacă el creează repulsie privitorului.
De abia acum putem începe să lucrăm cu uneltele date, spre a servi la ceva mai bun.
Dacă n-ai bagajul, nu te poți apăra de creațiile grotești, menite a dezbina ființa lăuntrică, și nici nu poți crea de sus în jos, așa cum e firesc și normal. Căci Dumnezeu a creat lumea, și nu lumea l-a creat pe Dumnezeu. Și dacă a făcut-o, n-a făcut-o deloc bine, că s-a contrazis, s-a certat, s-a bătut, s-a ucis, s-a controlat… toate cele.
Acestea sunt creațiile care cu adevărat contează- singurele care pot fi reîncărcate de EL, acolo sus.
Există trilogia Creației, cei trei C:  O creație creează un creator. Dar cum spuneam despre arta contemporană-este primul indiciu că nimic impresionant nu prea se mai poate crea- ci doar recombina. Recombinarea nu este creație în adevăratul sens. Fiindcă de când e lumea Creată, totul se copiază, se plagiază și se repune în scenă, spre a clădi un original.
Dar Creatorul dintâi este și rămâne Dumnezeul cel ce stăpânește peste toate creațiile, de la cea mai mare la cea mai grosieră…
oricât de tare s-ar strădui unii să îi ia locul, arătându-ne în față creații frumoase, dar care nu depășesc primul strat al lumii: pământul.
Însă fiindcă avem un scop fiecare, suntem chemați să fim creatori nu pentru a ieși în public cu opere nemaipomenite, asta e o paranteză oricum, ci pentru a experimenta starea de creatori ai propriului destin, așa cum adesea am mai citit pe ici colo și n-am prea înțeles atunci.
Ceea ce scoți din tine, creează realitatea. Ceea ce gândești, se poate întâmpla. Ceea ce voiești, are loc, cu voia lui Dumnezeu. Ceea ce ceri cu credință, vei obține.
Iar geanta…acel bagaj, el e acolo întotdeauna să ofere suport. Nu poți să lupți contra gândurilor negre, decât dacă ai în tine alte gânduri și mai negre, transformabile numai de către tine, care să înlăture, la comanda ta, influența din afară.
Pe scurt: te recreezi pe tine în interior, spre a putea proiecta și crea ceva important, în afară.
Puterea telurică arhetipală din interior, alchimizată și ținută în frâu, te ajută să creezi din acel plan înalt vibrațional- ceva frumos- important – în afară.
Cu cât patimile în interior sunt mai mari, ele, în loc să fie scoase afară și eliberate, devenind puteri ale pământului și lumilor nevăzute, sunt puterile tale- geanta ta pe care ai aranjat-o, spălat-o și preluat-o și asumat-o cu tine, care ajută să creezi: de la opere de artă, la muzică, pictură, scriere, sisteme, vieți omenești mai bune, fericire, stări, copii înălțați, orice!
(…)
Ca și în creație: nu se poate crea decât ceea ce există în interior, alchimizat.
Despre restul nu știu nimic.
Voi afla, după ce voi termina de scris.
 …
Tchobansky.
(Psihologia Răului, editura Verba Volant, 2017)
Advertisements