”Nu îți mai descărca furia asupra altora. E ca și când ai vomita. Nimeni nu se duce să vomite pe altcineva . Te poți duce la baie să vomiți. Așa îți cureți organismul. Furia are un proces similar. Ai ingerat ceva toxic și psihicul vrea să îl elimine dar nu ai niciun motiv să arunci acest deșeu către o altă  persoană.”

citat din OSHO,  frecvent întâlnit în online.

     Furia este manifestarea violentă sau agresivă a urmărilor unor mecanisme de defulare greșite provenite din adunări vechi, stătute,  frustrări, nemulțumiri, ghinioane, alegeri greșite și un rău perpetuat, chiar dacă la un moment dat el s-a amestecat cu bine. Furia provine întotdeauna din alte probleme tot mai generale. Adesea răutatea ca background general poate avea furia ca mecanism de ”creație” și materializare a unor evenimente dramatice… așa e ierarhia. Întotdeauna furia are ca stimul o persoană- mai concret – ceva ce vine din aceasta. Spuneam de proiecții că ele sunt universuri pe care le conținem în noi înșine. Dar asta nu o spun ca o învinovățire sau acuză, pur și simplu așa funcționează universul chiar, încă de pe când el s-a proiectat, la nivel de holograme, modele, tipare,etc. Atunci când un om se înfurie pe un alt om- nu e pentru că are ceva personal cu acel om- ci el identifică acel rău deranjant- cu imaginea persoanei – de aici și confuziile ulterioare- inconștiente, automate, pe care rareori putem să le disociem de noi înșine, și asta de preferat fără să cădem în latență, indiferență și nepăsare față de tot (așa cum … se practică acum în culte..)

     Ce se întâmplă când, simplu zic, doi oameni se ceartă și se mânie? Ei vorbesc, își spun păsurile, le trag din subconștient, și încearcă să rezolve problema, așa cum pot. Au loc astfel niște schimburi, dar cel mai important este că au loc OPORTUNITĂȚI DE SCHIMBARE. Așa le denumesc eu: acele situații tensionate din viață, an, lună, zi, în care evenimentele neplăcute, alarmante, ne pun pe calea cea bună.

Cel mai simplu exemplu: dacă mă cert cu cineva apropiat din motive puerile, nesemnificative, și escaladz conflictul, situația tensionată va descătușa din psihismul meu nu doar frustrările și reprimările (negative) pe care le aveam față de acea persoană, ci și altele, pe care le stocam acolo. Ele au găsit prilej să iasă- acea situație, nu mai aveau răbdare să aștepte situația mai potrivită lor: am descătușat ceva în mine, fiindcă orbirea în situații de stres conduce către pierderea controlului- și amplificarea unui rău existent.

După ce m-am calmat, totul revine la normal. Adesea resimțim o stare de rușine, evitare și irascibilitate- la personalitățile mai accentuate, față de persoana cu care ne-am certat. Să spunem că în urma certurilor, s-au întâmplat și alte lucruri destul de supărătoare. Poți fi dat afară dintr-o casă, îți poți periclita serviciul, familia, copiii, prietenii, și întreaga viață așa cum o știi și cum o dorești, în funcție de caz. Eu vorbesc de cazuri puțin extreme- dar procesul este EXACT ACELAȘI- indiferent de detaliile situației. O supărare e la fel și pentru un om bogat și pentru un sărac. Diferă doar condițiile în care ea s-a produs.

Acum vine momentul acela în care apele s-au calmat. Mă întind, mă resemnez, mă relaxez și mă întreb, DE CE? Fiindcă întotdeauna unul suferă mai mult dintr-o ceartă, sau unul iese satisfăcut, în cel mai bun caz indiferent- mânios, hotărât. Altfel cearta nu e ceartă cu adevărat. Atunci când apare întrebarea DE CE, încep să se învârtă rotițele. Dar nu e suficientă întrebarea, ci și starea psiho-emoțională aferentă: căderea la pământ. Ești copleșit, tulburat, poate chiar într-o muțenie din aceea în care vrei să fii (și chiar EȘTI) singur cu Dumnezeu. N-ai niciun sprijin, și cauți în tine unul. În resemnare, găsești. Începe dialogul interior, frământarea și rezultatul ei. Mintea începe să rumege informația venită de sus- flashul acela de care ai nevoie. Conștientizezi că ai fost vinovat. Îți pare rău pentru celălalt- l-ai făcut și să plângă. Îți dai seama că situația nu era atât de importantă pe cât crezusei la început. Apoi, trece un timp, și persoana îți cere iertare. Nu îți vine să crezi- călăul s-a transformat într-un om blând. Rezultatul resemnării și iertării poate fi adesea surprinzător. Poate ai judecat în acel moment persoana, și iat-o, să zicem, acum în fața ta, cerându-și iertare.

Cum am pățit eu, odată: un om față de care aveam un dispreț, fiidncă îmi făcuse mult rău, chiar dacă eu exagerasem problema, nici nu contează, cert este că emoțional, m-a dărâmat, prin alegerea sa care m-a defavorizat cumplit pe mine, mai ales că îl ajutase foarte tare. Trecură ani, și într-una din zile, l-am văzut coborând din mașină, eu mergând spre biserică. În acel moment m-am înnegrit de supărare, și am luptat să iert, să uit, să trec peste, să nu îmi pese. Dar noi toți suntem și sclavii emoțiilor noastre- a ceea ce trăim și simțim. Și cumva e foarte normal să fie așa (altfel nu există îndreptare, curățare, învățare, experențiere).  Nu l-am salutat, am trecut pe lângă, grăbindu-mă. Mare mi-a fost mirarea, în clipa în care l-am revăzut așezat în genunchi, în biserică, în fața altarului. Niciodată nu m-aș fi gândit că el ar putea fi un astfel de om (ținând cont că era un om de afaceri-ca stil și fel de a fi). În acea clipă, retrăind tulburările trecutului, și șocul prezentului, am raționat, înțelegând repede ideea, așa încât am iertat, și am evitat să mai judec vreodată oamenii- sau în orice caz- genul lui de oameni.

Ce vreau să spun este că suntem în lumea contrastelor. Și îmi aduc aminte ce spunea Andrei Pleșu, apropo de contrarii, de alegeri și de lumea aceasta a binelui și a răului,  a polarităților. Că Dumnezeu se poate revela numai în contrariul său, binele doar în prezența răului, iar răul, în absența unui bine- pe care-l știi. Am să reeditez pasajul când voi regăsi exact cuvintele lui, citate. Și nu fiindcă el este un reper- ci fiindcă e singurul care a spus-o atât de bine, atât de frumos, autentic, atât de creștin.

Furia în interacțiunile umane, în lumea contrariilor, poate fi și chiar este, contrastul de care uneori avem nevoie pentru reparație. Dacă în cazul de mai sus, nu exista contrastul- evenimentul șocant, tulburarea, mânia, frustrarea acumulată – chiar dacă ea nu a fost manifestată- din motive circumstanțiale- ci a fost reprimată-, evenimentul-șoc la mult timp după, ar fi fost un simplu gest- banal, al unui om pe care-l cunosc- și de altfel- destul de normal.  Evenimentul șoc a fost în prezența contrastului- prilejul de a alchimiza și a transforma toată sămânța mâniei din mine  pe acel om- prin activarea voinței și nevoii interioare de înțelegere și de inhibare a pornirilor instinctuale.  Dar chiar dacă fac parte din acei oameni care zilnic învață, și care nu s-a născut deloc tabula rasa (decât rațional-cognitiv- neurofiziologic) mecanismul este același la fiecare: un picuț de voință pentru a lupta cu instinctul. Dumnezeu sădește în noi ceea ce merităm, ceea ce am ales. Nimic din ce primim, bun, rău, nu este scuzabil, însă, ci drept, conform regulamentului.

Am oferit un exemplu autentic, spre a fi mai clar întreg peisajul bogat de evenimente intrapsihice care au loc- chiar și în momentul în care-l căutăm pe Dumnezeu. Dar EL nu vine mereu ca o minune, cel puțin nu așa cum ne-o imaginăm- ci vine ca o învățare, dacă știi să asculți. Și nu mă refer la  a sta în lotus ascultându-ți bătăile inimii. Acestea sunt ale corpului- minuni de altă factură, irelevante în vremurile astea.

O altă problemă foarte impotantă despre care Osho nu ne spune, știe el mai bine de ce, este despre naturalul actului de a vomita.  Haideți să comparăm a vomita cu a urina, spre exemplu, mă scuzați. Ambele sunt feluri în care îți ”Cureți ogranismul”, după cum scrie și în citat mai sus. Întotdeauna felul natural de curățare a organismului este cel prin…transmutație, alchimie, atunci când este un act involuntar, natural, lipsit de controlul și intervenția umană. Când bem apă sau mâncăm, ea se transformă după un lung proces și ajunge în celulă, apoi în aparatul excretor, și mai departe, pe pământ sau în pământ (toaletă).  Așa este normal, natural, dat. Boala ne semnalează că există problemă- și tot ea- ne propune o vindecare- dacă știm să ascultăm, să avem simțăminte orientate către noi înșine și ceilalți.

A te duce la baie să ”vomiți” furia, ca pe ceva obișnuit, nu înseamnă doar a subestima uneori puterea ”crucii” ci și a o lepăda, într-o formă ușoară și simplă, care nu lasă loc de cugetare. Sigur că nimic nu e simplu la nesfârșit: a vomita des, poate cauza probleme grave de sănătate. Durerea aici e mai mare, decât în cazul în care ai fi răbufnit și ți-ar fi părut rău, reparându-te, câte un pic, după puteri. Și tot la boală și la lecție ajungem, oricum ne-am învârti, pe acest raționament.

        Interacțiunile profunde și implicate dintre oameni sunt cea mai puternică și accesibilă formă de a învăța, de a ne îndrepta și de a ne vedea greșelile, dar și de a dori să ne îndreptăm, prin voință, cioplindu-ne caracterul și lăsându-ne ciopliți de Dumnezeu, pe măsură ce timpul petrecut cu oamenii ne este spre creștere, benefic, util, și folositor comunității, chiar.

Mai departe, urmează și problema no2. Osho compară furia cu a vomita. Apare întrebarea: unde se duc nervii pe care i-ai ținut în tine, poate chiar și din alte vieți- explozii de furie, mânie și ce mai vreți voi, dacă tu țipi, urli și lovești pereții, imitând comportamentul unui om care vomită? Ținând cont de faptul că orice defulare în forță, agresivă, este o eliberare a unor energii, conștiințe, entități interioare, eu-uri și orice altele asemeni, acumulări de toxine și reziduuri energetice, iar asta poate produce daune chiar fizice, la un moment da. Pe limba lui Osho: atunci când vomiți, se produc niște fisuri, niște leziuni și mici invazii la nivelul țesutului esofagian- gura miroase urît și totul se întoarce pe dos- în cel mai nenatural mod. A vomita NU este naturalul corpului.  Dar a fi păcătos e naturalul omului, o premisă de la care te îndrepți permanent, către desăvârșite.  Ați văzut natura că regresează sau dă înapoi? Crește iarba invers? NU!  Și atunci, știind că noi ne naștem într-o lume care prin definiție este un conflict, un du-te-vino în dualitate, mereu în căutarea echilibrului, de ce a te certa, a avea un conflict -sau o OPORTUNITATE DE SCHIMBARE- nu este ceva la fel de natural?  Și mai sunt oameni minunați care au puterea și harul de a înmuia furia, de a readuce conștiința și învățarea mai repede, de a transforma dezastrele interioare în îndreptări cu intervenție de sus. Dacă te duci în baie să urli, toaleta n-o să poată să facă asta. Ba mai mult, încarci un loc cu egregori urâți, în loc să-i dresezi, să-i faci ai tăi, să-i folosești la orice altceva mai puțin furie! Cum spuneam, doar alchimia interioară poate să facă asta-prin cerere de sus- acceptarea slăbiciunii și voința- de a vrea să te schimbi.

Luciditatea, introspecția, starea de tu cu tine și cu Dumnezeu- se activează în probleme, în situații critice, în disperări acceptate, și în mânii- din cauza cărora ți s-a întâmplat răul. 

Dacă știi cauza furiei tale- știi și soluția, sau măcar unde trebuie să schimbi ceva- atitudinea ! Adesea problemele noastre sunt din cauza atitudinii. Nu-i nimic nou asta.

Dar s-ar putea să nu știi care e atitudinea față de ceva, până în momentul în care apare furia. Sau poate știi, și nu ai făcut nimic ca să schimbi asta, deși evenimente sumbre băteau la ușa conștiinței tale. Și atunci apare furia- care materializează avertismentul: ”uite ce pățești dacă.”  , sau poate chiar pățești, depinde de mila lui Dumnezeu, de ce ai făcut bun, de câtă voință ai. Furia poate fi și cruce, și lecție, și obligativitate de reparare. Nu poți să stai o viață, știindu-te furios, să …vomiți, de teamă că-i superi pe oameni. Poți cel puțin să încerci. Un act de voință. Și dacă e ratare, fii sigur că omul căruia i-ai ”vărsat ”furia, căci n-ai putut mai mult s-o ții în frâu, dar pe care o regreți teribila poi, fii sigur că și cealaltă persoană va avea ceva de învățat din chestia asta. Nimeni nu scapă din…proiect! și ea, la rândul ei, are ceva de împărțit cu ea însăși, fie cu tine, fie prin tine, fie prin alții, pe care îi întâlniți în drum. Suntem interconectați, vrem nu vrem, atâta vreme cât noi atragem brusc sau treptat, acele evenimente specifice nouă- specifice cerului din care facem parte, specifice cerului în care trebuie să mergem… indiferent pentru ce.

Nu știi ce ți se poate întâmpla, până în momentul în care furia începe să proiecteze, să caute materie în jur, spre a crea condiții. Furia, oriunde ar avea loc și asupra oricăruia, schimbă comportamentul oamenilor din jur, iar asta schimbă situația de viață. Furia s-a întors împotrivă. Cum s-o liniștești, cum să te schimbi, cum să te întâlnești cu contrariul , dacă furia în loc să fie educată, să devină putere alchimizată (vezi articolul despre proiecție și umbre aici), putere interioară- ea devine un deșeu, pe care-l consideri vomă și pe care-l arunci la…”reciclare” în natură, întors pe dos , în loc s-o reciclezi mai degrabă în interior, prin ce spuneam mai sus. Răul, oricum ar fi el, interior, se luptă, nu se dă afară. Și fiindcă fiecare avem cruci de dus, și rele în spate, după merit, după îndreptare, există rău în noi înșine despre care nici măcar nu știm că e acolo- și totuși- prin aceleași proiecții, el ne aduce, cu voia noastră, situații și oameni ca să ne dezorganizeze, să ne alarmeze și să ne repună pe făgaș, prin exact aceste oportunități de schimbare enunțate mai sus.

În loc să te pui față-n față cu omul- cu RISCUL ca acea întâlnire să se transforme într-o masă de extincție? Căci atunci cînd  îți propui, și faci un mic efort de politețe, autocontrol, cu furia și mânia în tine, ai măcar meritul de a fi încercat- de a-ți fi acordat o șansă unei viitoare oportunități de schimbare. Tot la naturalul omului se ajunge.  Bine, tu nu știi asta- că niciun om nu tranzacționează cu manualul de indicații în mână. E acțiunea care are loc, independent de noi- fără să știm. Sunt și oameni iuți la mânie nu fiindcă nu se pot controla, ci fiindcă așa sunt ei- călăi care suferă.

     Evitarea situațiilor de stres sau cu pericol de a declanșa furii – declanșează un circuit închis și periculos, de rîncezeală și latență spirituală, umană- în care nimănui nu i se întâmplă nimic, și totul e ok. Nici înfuriatul nici ținta furiei- nicicare! Că nu degeaba v-a adus momentul împreună. Când nimic nu se întâmplă între noi, nu avem nici ocazia schimbării și îndreptării, învățării, dar nici ocazia ispitirii.

Fără cruce, nu-i ispitire. Fără ispitire, nu-i lecție. Fără cruce și îndreptare, nu-i nici mântuire.  Și ciclul continuă, de la nivelul la care ajungi.

Cum să întorci pe dos procesul natural al vieții și al psihismului ghidat întotdeauna de sufletul tău și de Dumnezeu- și să numești asta evoluție?

Cum Dumnezeu să te îndrepți, să te smerești, să devii mai bun ca ieri, ca tine însuți, când trăiești într-o permanentă reverie pașnică, statică, izolată!?

Nu se poate.

 

Tchobansky

(Psihologia Răului, editura Verba Volant, 2017)

Advertisements