Nu există iertare de sine pe calea cea bună. Există lupta cu învinovățirea, educarea conștiinței, redresarea lucrurilor în bine, dar niciodată iertare de sine.

    Dacă noi avem vieți multe pe pământ, cu scopul de a învăța niște lecții, și unora nu le e viața roz deloc, nu era mai simplu lor să se ierte pe sine, și să scape de ”plată” și ispășire?
Nu suntem aici să trăim flower power, ci să învățăm cu zâmbetul pe buze, lecția amărăciunilor și a necazurilor pe care singuri le atragem- conform petelor sufletului- petelor omenești- și altor defecte native pe care nu le-am lucrat la timp. Am zis LUCRAT- nu expulzat.
    De asemenea, dacă te ierți pe tine în toate viețile, atunci ce mai cauți pe pământ, când locul sufletului desăvârșit nu e aici?
    Căci iertarea de sine asta face: propune autosfințirea omului, autodetașarea lui de cruce, de bagajul defectelor cu care vii- și pe care nu ai știut să îl controlezi.
Dacă vorbești urât și nu te poți controla adesea, spre exemplu, asta este efectul umbrei, dar ești dator să stăpânești faptul ăsta, și să te simți vinovat din cauza situațiilor în care ceilalți au avut de suferit din cauza comportamentului tău. Fie că meritau sau nu- în fond asta nici nu-i treaba ta. Ferească Dumnezeu să fie!  Dar când te ierți pe tine că ai făcut asta, tu propui eterului- întunericului din tine- să se simtă tot mai confortabil astfel, și așa, să faci pactul cu el. Nicio cruce pentru tine apoi, niciun bagaj, nicio lecție.
Presupunem că devii…evoluat.
    Dacă un criminal, spre exemplu, s-ar ierta pe sine, el nu ar mai avea nevoie de reeducare, fiindcă nu l-ar mai mustra conștiința. Asta este intervenția omului asupra popriului destin- și înseamnă adesea ruperea de Dumnezeu. Conștiința ascultă de un om, când de fapt, ar trebui să asculte de Creator- fie că El intervine prin intuiții, simțiri, remușcări, dorință de a face bine și astfel de a-și spăla ”păcatul”, răutatea, judecata, gestul necugetat și orice altele asemeni, ziceți-le cum doriți, tot același lucru rămâne: o cădere, o slăbiciune.
Și astfel, criminalul, încet încet, ar face pact cu răul din interiorul său, și aducând acel rău în conștiință, s-ar simți confortabil, căci a anulat intervenția conștiinței- prin intervenția propriei sale voi- o voie și o intervenție- fie ea și verbală- de voință- care se aseamănă foarte bine cu intervenția lui Dumnezeu atunci când ne iartă.
Astfel omul se pune la un loc cu Dumnezeu, deși iertarea omului pentru sine nu este la același nivel cu iertarea adevărată a lui Dumnezeu, însă pentru că Dumnezeu acordă libertate, va îngădui omului să se ierte pe sine, excluzându-ȘI intervenția în îndreptarea omului care a greșit. Greșeala însă de acum, este mai mare- și mai departe, schimbând planurile, consecințele și mai mari.
Nu vei putea să te ierți fiindcă te-ai iertat pe tine, că te-ai iertat pe tine. Fiindcă suntem într-o matrioșcă de păcate, și chemarea este să dresăm, să luptăm, să oprim zbuciumul de fiecare dată când vine. Și el vine mereu, de fiecare dată când noi o cerem. Fie prin atitudine, comportament sau felul în care am reușit să ducem o bătălie anterioară.
Și atunci există un punctus terminus, care te avertizează că oricât ai încerca să scapi de povară, de cruce, de păcat și de ispășire, la un moment dat tot o vei face.
Fiindcă Dumnezeu poate să te ierte- te-ar fi putut ierta, oferindu-ți ispășirea, însă tu ai eliberat, folosindu-ți puterea divină din tine- spre a face ceva ce te scoate din jocul vieții: lupta cu tine însuți- cu defectele și patimile pe care le ai tu de dus.
    Dar e fals. Evoluția cu aceste premise este o falsitate, o iluzie și o utopie, care eliberează pe moment omul din lanțul ispășirilor care îi sunt date, spre îndreptarea și cioplirea lui. Un caracter în timpul cioplirii doare. Orice vindecare doare- adesea pe termen lung.
   Așadar, învinovățirea are rolul de a te face să-ți miști curu în direcția reparării, nu în direcția autoabsolvirii de orice vină.E propulsorul  către fapte bune și căutarea permanentă a liniștii- a unei stări bune.
Învinovățirea este felul lui Dumnezeu de a-te avertiza că ai greșit, inspirându-ți în conștiință o apăsare, pentru ca tu să faci ceva în privința asta. Iertarea de sine este anti-Dumnezeu, prin simplul fapt că anulează presiunea din conștiință- adică anulează intervenția lui Dumnezeu, prin intervenția în exact același mod- a omului. Ori datoria omului este să muncească la sine, să lupte, să aibe voință spre schimbare și îndreptare, asemeni unui lut care se cere îndreptat. Lutul care spune ”mă modelez singur”, scapă automat din mâna olarului, fiindcă olarul- Dumnezeu, nu modelează pe nimeni cu forța. Atunci nu ar mai fi Dumnezeu.
      De asemenea, învinovățirea exagerată poate conduce la depresie- și aici e vorba de fanatism- nici așa nu e ok.
   Poți să duci o viață în spate cu o vină- și să muncești ca să dizolvi acea povară- și s-ar putea să nu reușești, dar la Dumnezeu, încercarea asta contează mult. Și asta se întâmplă prin mecanismele astrale,prin care omul este legat de Dumnezeu, prin suflet, inconștient, lume astrală, și legăturile implicite ce există adânci în noi- fiind copiii lui după asemănare duhovnicească.
    Ghidajul are loc deci, din interior către exterior, și niciodată din exterior către interior.
un exemplu de ghidaj greșit este controlul respirației, și iertarea de sine: ambele folosesc ceva de la exterior- respirația- simțurile pământești, telurice, și glăsuirea,vocea, pentru a modifica ceva în interior- a reașeza.
  Ghidajul corect este din interior- prin credință și voință simplă, care nu se complică, în a face un lucru în material.
   Iertarea de sine deci, nu este o stare extatică și nici măcar nu ar trebui să fie, însă conștiința și apăsarea din interior- este semnul autentic al unei conștiințe și discernământ direct legate la Dumnezeu.
   Toți, toți, avem această conștiință. Din păcate neospiritualitatea de consum învață omul că trebuie să se ierte, să descătușeze putere, și să facă tot felul de chestiuni, să rîvnească și să-și revendice niște drepturi, pentru care va trebui să ofere: ba o respirație de suflet, ba o iertare de sine, ba o meditație în astral, ba o tăiere de legături cu familia chiar. (voi scrie și despre ce înseamnă legăturile și adevăratul lor scop)
   Cunosc oameni care o viață întreagă au plâns și s-au rugat, din cauza unui păcat- atât de alterată le-a fost conștiința- și de aici și apropierea mare față de Dumnezeu. Deși ei poate au fost iertați, au avut de ispășit asta, fiindcă așa le-a fost dat, insuflat de sus. A fost crucea lor, lupta lor, către adevărata curățire și eliberare, și nicidecum n-au folosit o tehnică de 5 minute, indiferent sub ce nume vine ea, pentru a se debarasa instant (fast-spirituality, sau junk-spirituality, ca și la fastfood), de niște probleme pe care le-au acumulat într-o viață, sau care au produs alterări și schimbări de lumină în planul firii lor.
    Prin muncă nu mă refer la practici și tehnici- acestea sunt rudimentare, sunt asemeni unu sport pe care îl practici.
Un campion la haltere poate fi un bun campion, tehnic vorbind, dar nu înseamnă neapărat că el face voia lui Dumnezeu sau că rabdă ceva în viață- ceva ce nu a ales el în mod deliberat, din pasiune (halterele),
    Așadar, învinovățirea este un background care ne motivează, ne sabotează rău sau ne propulsează pe o nouă treaptă a conștiinței și experențierii directe. Întotdeauna sufletul vinovat va plânge. Cu cât sufletul e mai mult aici, mai prezent, cu atât va fi mai pur, mai trăitor în Dumnezeu, mai aproape de EL, așa cum sunt sfinții- dați nouă în dar- care și ei la rândul lor au alte cruci de dus, și nimeni nu seamănă unul cu altul. Totuși niciunul nu s-a iertat pe sine, ci a conștientizat plenar păcatul, patima, și slăbiciunea de a fi om. Numai Dumnezeu știe care a fost lecția lor. Cert e că niciunde în existența spirituală cerească iertarea de sine nu există- fiindcă după cum se știe, sufletul după moarte își vede viața, și singur de bunăvoie se supune îndreptării, văzându-și păcatele, plângând pentru ele.  Fiindcă sufletul e a lui Dumnezeu, fie și el pătat, rămas cu exact atâta lumină sau conștiință, cât să-l ajute să înțeleagă greșelile- fie lumești, de zi cu zi, anuale, generale sau sufletești- simțibile doar în cealaltă lume.
     Problemele în viață sunt pe măsura vinovăției, în orice caz, fie că simți sau nu.
Dar dacă nu simți nici vină, nici apăsare, nici remușcare, nici regret, nimic, atunci înseamnă că ești sfânt, și spre desăvârșire.
Dar nu există sfânt și ascetic autentic care să se ierte pe sine și să nu sufere, fie că mai întâi suferă din niște pricini pe care le depășesc, apoi din altele și tot așa, până la curățire completă.
Iar cei care au făcut-o, mă tot întreb ce caută pe pământ.
    Iar dacă atât de mulți oameni se iartă pe sine și experimentează gustul dulce al unei vieți fără de luptă, fără griji și fără stres, fără măcar gând la Dumnezeu, ei fiind deja proprii lor stăpâni, chiar și atunci când nu-i vede nimeni… atunci de ce lumea încă mai este cum este?
E mai bine să ai o conștiință plină de remușcări și vinovății, care să te ajute să devii mai bun, să încerci permanent să cureți pata, decât să nu ai deloc conștiință. Fiindcă a trăi fără conștiință înseamnă a te lăsa dus de val, în așa hal încât, absolut orice experiență și prag întâlnești, să-l iei de bun. Ori lumea nu funcționează chiar așa.
    Dar să știți că și sfinții simțeau apăsarea trpului- povara de a fi încapsulat în această mașină de țărână, care într-un final, ajunge doar hrană de viermi. Și nu, ei nu se iertau pe sine. Ei erau atât de înalți încât ajungeau să simtă vinovăția cărnii- fără să poată face nimic în privința asta- decât să o ducă mai departe, cu răbdare și zâmbetul pe buze, ca pe o dulce povară- spre îndreptarea lor.
Și aia cred că e învinovățirea supremă, păcatul omenirii, căreia nu i te poți opune nici cum!
Iertarea de sine este blasfemie la adresa îndreptării, iar îndreptarea, crucea și apăsarea unor probleme de viață- sunt primele semne că trebuie să se schimbe ceva, prin muncă, voință și ajutor divin tăinuit în tine, și niciodată prin eliberări și puseuri de detensionări fiziologice- atât de prezente în tehnicile neospirituale moderne. 
Tchobansky ©
(Psihologia Răului- în curând, în librării, 2017)
Advertisements