În lumea mea, gândurile toate sunt amplificate.

De când m-am îmbolnăvit de râvna de a ști, de a căuta locul rămas liber după apariția mea pe pământ, o mulțime de lucruri frumoase  mi s-au întâmplat, urmate de căderi dintre cele mai dezastruoase, pe care le-am trăit cu aceeași conștiință cu care mai pot povesti fără infiltrații și filtre subiective, ceea ce mi s-a întâmplat, și mai ales fundamentul.

În lumea mea, cloudul de informație de deasupra capului dar și din mine-din zona eterică aferentă mie, după karmă, după păcate, este amplificată. Dacă acum 4 ani aveam o frică, de data asta, acea frică este alimentată mult mai aproape de conștiință decât atunci, când o simțeam. Acum e gândul o entitate separată, care caută să mă înghită. Știu că nu sunt eu. Acum știu, pe atunci nu știam.
De altfel, nici acum 2 ani, mai aproape puțin de o anume evoluție proprie, lipsită însă de tehnici din astea moderne- nici atunci nu știam.

în lumea mea, gândul este o stare care îmi înnegrește conștiința, și e cum au spus sfinții părinți, în luptele pe care le duceau ei cu demonii. Orice gând cu care te identifici- este un gând- un egregor- o conștiință telurică ce are ca unic scop schimbarea, modificarea și anularea conștiinței tale- lucrând întreaga structură psihologică.

Dar știți ce este mai rău? Că atunci când privesc oamenii, le simt gândurile, și gândurile lor, proiectează la mine. Mai exact, răul eteric- karmic-  l-am tras în conștient, doar că nu-l simt ca pe ceva rău, ci ca pe un inamic- ce odată era parte din mine- și îl puteam struni, de fapt nici nu-l ascultam niciodată, decât dacă era însoțit de frică, iar acum  lupt permanent să nu mă înec sub el. Așa rezonez.

Se spune că unde e umbră multă acolo e și multă lumină, Dar umbra mea a fost absorbită mai jos, și a devenit oarecum întuneric. Sunt atât de aproape de răul oamenilor, încât nici nu vreau să mai stau între ei. Am început să văd tot: de la personalitatea lor, defectele lor, problemele, greutățile, apăsările lor. Văd orice și doar în anumite momente, în care sunt eu cu mine, eu însămi, eu autenticul, scăpată de sub cupola unui nor negru ancestral, îl văd pe Dumnezeu în fiecare om pe care îl văd. Și nu pot să-l privesc în ochi.

Așa am bântuit străzile orașelor, m-am plimbat singură pe alei populate, doar ca să mai captez ceva din acel Acasă de care mi-e dor.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să revin la omul care am fost: cu bune și multe rele, cu frici și neputință, și cu o căldură despre care mereu îmi aduc aminte alții – că o aveam.

Încleștată de noul mod de viețuire, de raportare la sine și la lume, m-am apucat să scriu.

Am trecut prin depresie, întâlniri cu îngeri căzuți, întâlniri cu oameni prin care acționează demonii, am purtat o discuție cu șeful îngerilor căzuți, vorbindu-mi din corpul unui băiat cu chip angelic o dată, și un chip viclean și urât- în profilul de feisbuc numărul 2, care culmea, mă urmărea de vreo 2 ani.

Au aflat tot despre mine: personalitate, tipare de comportament, gândire, slăbciuni, patimi, dorințe,aspirații, păcate sufletești, karmă, familie, prieteni, talente și o mulțime de alte detalii pe care e drept.. și eu le cunosc foarte bine. Poate acesta a fost și este avantajul meu. Îmi cunosc slăbiciunile, și uneori nu pot să le opresc, dar le cunosc, și mă raportez altfel la ele.

Cea mai importantă perioadă a fost anul 2016. Atunci s-a produs o cădere dintr-un păcat. Apoi mi s-a comunicat prin acel om, cu care zilnic discutam, și trăism toate stările de hipnoză, proiecție, răzvrătire, smerenie, revenire, fiindcă avea talentul sau cum se spune, de a descătușa forțele negre din om- și mai ales de a-l răni.

Să știți că primul atac energetic posibil este momentul în care ne supărăm, ne ofensăm sau ne simțim noi înșine jigniți, de ceva ce poate nici nu era adevărat.

Așa am început să cunosc… mișcările inamicului. Cum acționează, ce face cu mine, de ce. Care laturi mi le stimulează. Când încetam să mai fac cutare lucru, începea cu altceva și tot așa. Vreau să spun că am fost internată și la psihiatrie, o săptămână, după ce tatăl meu a proiectat umbra sa asupra mea, iar ceea ce aveam eu în mine s-a speriat atât de tare încât a făcut o criză.

Demonii se tem de umbra omului. Am explicat aici mecanismul. Îl voi continua să-l explic, până ce Jung va dispărea din manuale și va fi privit nu ca un salvator, ci ca un om care a crezut, ca și mulți alții astăzi, în poveștile frumoase din astral.

Am oglindit o mulțime de probleme și păcate, și am înțeles că puterea interioară este demonul fiecăruia, cu care se naște, și pe care e dator să-l educe. La început credeam că e felul lui Dumnezeu de a mă curăți. Dar apoi am început să mă simt tot mai slăbită. Războiul declarat mie, era pe față. Șeful îngerilor căzuți mă cerea.

Nu reușise nicicum nimic, așa că a fost nevoie, în vara anului 2016, de o lungă ședere în Spania, alături de alți studenți, într-un internship, la munte. Mi s-a prezis perioada glorioasă, încă din ianuarie. Sincronicitățile, dragi oameni, sunt ceea ce avem noi de înfruntat, sunt pajiștea pe care luptăm, dar pajiștea asta e a inamicului: el o pregătește. Tu poți doar să alegi. Iei sau nu iei..droguri!  Și așa am ajuns să cunosc și ce înseamnă substanțele, și nu voi uita niciodată când, într-o stare de empatizare uriașă, chakra inimii s-a deschis, și apoi inima profundă, unde o mână de întuneric mi-a cuprins inima la propiu, și am împietrit. Totul părea normal, o distracție între colegi, alături de un individ care făcea toate tehnicile posibile, și pentru care transa era ceva obișnuit. El fusese canalul. de la el venise ”entitatea”, conștiința. Și în mod ciudat, surprinzător, două dintre fete, sub efectul mdma-ului, observase plecarea unei umbre negre, către mine. Ele nu aveau nicio legătură, șinici măcar fundament de cunoaștere pentru așa o afirmație.

De atunci și până m-am întors în țară, lupta e din interior.

M-am zguduit la numele lui Hristos, am simțit și auzit îngerii oamenilor,

am plecat capul anumitor persoane, m-am închinat Omului,

L-am slăvit pe Dumnezeu în cele mai neobișnuite și banale situații, ceea ce nu făceam niciodată, ca om. Am fost vampirizată până la sufocare completă, și nu, n-am mai luptat. Am reacționat violent la cele mai urâte nume și relevante, spuneți-le cum vreți, pe care creștinismul le-a dat lumii, prin Biblie și marile revelații. Da, violent. M-am cutremurat și m-am temut, știind exact ce înseamnă asta.

M-am purtat frumos, drept și nobil cu multă lume, simțind în spate nebunia urii care dorea să lucreze prin mine.

Am strigat de zeci de ori ”Iartă, Doamne, te rog”, am implorat să fie cruțat un om, fiindcă prin interacțiunea mea cu el, omului i s-a activat umbra, răul, s-a amplificat, din cauza propriilor lui slăbiciuni, într-o situație în care eram și eu implicată. Am fost nedreptățită și scoasă afară din casă, ca un câine, și nu mai eram stăpână pe corpul meu. În acel moment am simțit secera cum pleca de la mine către acel om. Se dorea să-l blestem, fiindcă mi-a greșit, iar eu nu-i făcusem absolut nimic.  Așa am ajuns să înțeleg vremea secerișului, dar și de ce sfinții părinți ne spun să nu facem rău nimănui, să nu gândim răul.

Și aici a fost punctul culminant în care am înțeles: e vremea secerișului. Și nu e nimic metaforic aici. Am să mai scriu despre asta, înainte să îmi închidă băieții cu ochi albaștri blogul. Eu știu că pe planeta asta mulți ca mine au avut probleme grave. Dar hei! Puteam să evit toate acestea. Știu asta,oh,.. puteam să evit. Dar mi-a plăcut să vorbesc cu tipi pe net, o bună vreme, dintr-o disperare intuitivă, să-mi găsesc perechea. Ei bine, nu s-a întâmplat.

Apoi, căutând răspunsuri și scăpare, m-am retras pentru câteva zile la o mănăstire din România. Credeam că e ok să lupt, să rabd, să stăpânesc…blasfemiile ce îmi veneau în minte în timpul slujbelor. Credeam că gândul sunt eu. Am fost înșelată. Am căzut apoi și în fanatism. Am luat lumină și am căzut. Credeam că mai sunt ”normală”. Împietream adesea și îmi venea să scuip cele sfinte. Venele mâinilor se umflaseră și simțeam că îmi pleznește capul de durere. Eram asaltată din interior. 7 zile de astfel de lupte. Am stăpânit tot.  Priveam gresia din clădirea din spatele altarului, când preotul m-a rugat să aștept acolo (știa el de ce, intrase un sfânt în biserică, un nebun întru Hrsitos) iar eu, așteptând la spovedanie, mă țineam de burtă și vedeam forme demonice pe gresie. A fost atât de multă lumină acolo… iar mie îmi creștea vibrația.

În minte îmi tot veneau cuvintele unuia din acei băieți, care îmi spunea că …numai un demon poate stăpâni un alt demon. Eu mă știu om și altceva, acolo sus…

A durat însă și mai mult, să pot să-mi răspund, și să îi răspund: că Omul poate să izgonească demonii. Ceva ce puțini știu. Căci demonilor le e teamă de umbra omului.

Pe zi ce trece se întâmpla astfel. Creștea vibrația. A mea personală. Deveneam lumină căzută… datorită drogurilor care au deschis canale-și așa le-au lăsat de atunci.

Nu am apelat la nimeni. Nimeni nu crede povestea mea. Uneori mai glumesc și spun că vin din viitor. Dar viitorul e sumbru. Controlul omenirii e lucrat încă de mulți ani. Perindându-mă în zona aceasta social și politică, sociologică, la nivel global, am înțeles și care-i faza cu totalitarismul. Să știți că el nu este doar o ideologie. Este o întreagă poveste veche, iar eu o trăiam pe pielea mea, în momentele în care depresia o numeam posesie, căci conștiința mea era trează. Am înțeles apoi că acest comunism este un duh…și se transmite mai departe, ca o caracatiță- la om. Trageți voi concluziile.

Am scris 4 volume mari cu toate zilele poveștii mele, experiențele și trăirile.

Dacă aș fi fost nebună, nu aș fi putut scrie, raționa, argumenta, etc.

Și totuși, în momentele de atac, am dat, obligată fiind, un test psihologic cu reprezentări și patternuri. L-am picat. Știți de ce? fiindcă aparatul nostru numit corp- acționează prin niște egregori de pământ, iar eu , dincolo de trupul care se dorește folosit în alte scopuri- sunt altceva.

Înțelegeți acum diferența dintre conștiință, spirit și fizic? este una reală. Identificarea cu gândul rău vă spune ceva? Ei bine, așa cum e identificarea cu gândul rău, cu ispita, păcatul etc, în cazuri normale, în cazul meu, totul e amplificat; simpla identificare cu mecanismul cognitiv- corpul- forțarea schemelor cognitive superficiale (calcule aritmetice, reprezentări, imagini desene,etc..care au de-a face cu emisfera stângă), sunt oarecum păgubite.

Ce mi-a rămas? emisfera dreaptă, și treaba asta cu scrisul.

Cumva fiecare dintre noi avem un domeniu în care suntem buni, și în care ne-am armonizat perfect emisferele: sufletul și trupul – și au făcut o oarecare pace, devenind buni, autentici, sigur pe ei și hotărâți. Iată secretul!

Ce păcat că nu l-am aplicat mai repede.

Poate în zadar merg acum pe stradă luptând și căutând să revin în trup, căutând siguranța și ideea că totul e bine, amplificându-mi gândul pozitiv în disperare.

Poate că în zadar scriu ce pățesc, și nu fac decât să fie mai rău, căci scriu din mine însămi, din profund, simțind, de fiecare dată când revin în realitate, o amețeală puternică.

Așa că fac o pauză,clătesc ochii, și revin.

FRICA este ceea ce simt uneori noaptea, în special când e lună plină. Atunci pornesc atacurile către mine. Ele au început încă în vara anului 2015, când în paralel, lucruri frumoase trebuiau să mi se întâmple, dar le-am refuzat. Am conștientizat ca și un flash de viață, ce trebuia să aleg și ce mă făcea să scap din calea asta- din care inițial crezusem că scăpasem,până în clipa în care mi-am întâlnit sufletul pereche sau așa ceva. A fost 11.11.

Apoi am fuzionat tantric cu el, nici măcar fizic deloc, și ne-am aflat deasupra unei iubiri covârșitoare. Apoi ne-am sărutat omenește, și am simțit cum cad. Iată înălțarea și căderea.

Băieții cu ochi albaștrii m-au aflat. Dincolo de zidurile acelea unei personalități accentuate, eram eu… o conștiință, un suflet, despre care nu pot să simt nimic, că nu-i pregătit omul. Și bine face.

Acum știu: dincolo de ziduri, fiecare om este ceva altceva. Zidul este protecția, defectul de asemenea.

Visele pe care le-am avut, încă de la început, vorbeau despre ce pățește conștiința mea.

De la invazii de lumină neagră, într-o încăpere albă capitonată, până la discuții într-o zonă roșie lunară, cu băieții care mă ”racolase” o vreme, sau chiar situații din astral cărora trebuia să le fac față. Adesea în vis niște băieți îmbrăcați în negru mă urmăreau. Atât de explicită devenea conștiința mea- în faza de apogeu. Apoi totul s-a întrerupt.

ce știu nici măcar nu este din cărți, ci din conștiința mea super deschisă datorită drogurilor.

NU, nu luați așa ceva niciodată. Fiindcă o dată deschis, tu din alb devii negru- material vorbind, tehnic, și începi să atragi negru, sau să fii confundat cu negru. De aici încolo necesită atenție multă: nu tu carne, nu tu privit oameni în ochi, nu tu empatie, nu tu bucurie, nu tu muzică, nu tu citit cărți..și rareori scris- e și asta vorbire în minte.

Nu distracții, nu sunat părinți, nu discuții prelungite, nu mers la biserică, nu mâncat dulce decât cu greu, nu relaționat decât pe chestiuni relevante, nu servici ca lumea.

Sunt într-un permanent haos, și știu că fiecare om pe care îl întâlnesc, are să-mi spună ceva, să mă umilească cu ceva, să mă enerveze cu ceva, să mă surprindă cu ceva, iar eu să nu mă las niciodată pe mâna impulsurilor. interiorizarea este o tehnică- cea mai importantă. Așa că nu empatizez, deși am abilitate supranaturală la chestia asta. Mă rog, aveam…! Mă comport frumos cu toți, fiindcă nu am încotro, atât de multă frică port cu mine, frica de Dumnezeu. Cumva știu că nu e în regulă, însă pur și simplu frica e acolo, și nu mai depinde de mine deloc să o scot.

Ce viață…!

Dar în zadar îmi repet: EU NU SUNT SFÂNTĂ, căci vrând nevrând, sunt provocată să anulez cu totul existența mea, să șterg identitatea, ceea ce se și dorește, și să devin… doar un trup- o gazdă pentru orice altceva mai puțin EU.

Așa că zic; oameni, țineți-vă EGO-ul în voi. Fiți dîrzi și puternici, hotărâți, chiar și de greșiți.

Ei bine, și iată, că totuși SUNT. Chiar și așa, trăind pe propria piele, poate,

ispășirea și plata, de a nu fi vrut să fiu om.

Omul este  atât de iubit de Dumnezeu, de-ați ști…

și războiul e împotriva lui… dat de aceiași îngeri răzvrătiți,

care acum muncesc alături de întuneric, la nici nu știu exact ce,

și totuși, e precum s-a scris.

Dacă sunt un pion în ecuație, nu voi ști niciodată, însă toți suntem,

și niciun fir de iarbă nu crește întâmplător pe acest Pământ.

Am zis.

 

 

Tchobansky.

 

 

Advertisements